Paradoxal, dar incitant totodată, Interferenţele teatrale clujene 2014, găzduite de Teatrul Maghiar sub deviza Mărturiile corpului, au debutat cu piesa promotorului teatrului de idei Henrik Ibsen Ein Volksfeind / Un duşman al poporului. Astfel că amprentarea pe habeas corpus se transferă în acest caz pe "întruparea" ideii sau în idee a mesajului transmis de corpus lusoris. Sarcina de a susţine tratarea unui subiect mereu actual, nu neapărat prin clasicizarea lui, a revenit prestigiosului ansamblu Berliner Schaubühne, prezentat ca un teatru implicat politic, provocator şi inovator.
Inovaţia ţine de maniera abordării textului lui Ibsen, unde intervenţia dramaturgului Florian Borchmeyer supradimensionează problematica şi aşa explozivă a piesei. Cu acest prilej observăm importanţa includerii în echipa realizatorilor a dramaturgului secund în postură de sensibil seismograf al nucleului dramatic iniţial, empatic ataşat interpretării subiectului în spectacole de asemenea factură. Fondul puternic al conflictului din Un duşman al poporului a atras şi cineaşti, printre scenariştii ecranizărilor cu An Enemy of the People numărându-se şi Arthur Miller în 1978 şi 1990.
În versiunea actuală a lui Florian Borchmeyer şi a regizorului Thomas Ostermeier de la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin spectacolul marşează energic pe o amplă dezbatere în jurul ideii de adevăr într-o societate coruptă, dominată de interese. Din 1882, acţiunea se mută în epoca free rock pentru a augmenta în maniera rock-ului dezlănţuit argumentul manifest, fluturat pe deasupra capetelor spectatorilor, impetuos protest împotriva unei ordini sociale prost orânduite. Rockerii se instalează chiar în casa medicului Stockmann, dintr-un orăşel norvegian aflat în plină dezvoltare, deoarece băile de aici atrag mulţi turişti. Thomas Stockmann este chiar medicul băilor, iar fratele lui, Peter Stockmann, este primarul localităţii. Conflictul dintre ei apare când medicul descoperă că apa de băut, ca şi cea din băi, este infestată din cauza unor deversări industriale. Problema este dacă acest adevăr trebuie adus la cunoştinţa comunităţii sau trecut sub tăcere. Întruchipare a medicului balneolog idealist, Stockmann luptă pentru punctul său de vedere, dar devine persona non grata şi e pe cale de a-şi vedea viitorul distrus.
În acest moment se face o breşă în linearitatea spectacolului. Breşă majoră cu tentă provocatoare, tulburătoare. Este discursul medicului Stockmann în faţa concitadinilor expandat la o insolită interacţiune cu sala. Spectatorii exprimă păreri în diferite limbi, iau atitudine, actorii răspund, apar traducători. Se vorbeşte în maghiară, română, germană ca într-o singură limbă. Nemulţumirile răscolite, aşteptările neonorate de edili, politicieni prind un singur glas. Acelaşi. Corupţii din orăşelul norvegian de ieri sau de azi sunt aceiaşi cu politicienii noştri corupţi de azi. Voci din sală strigă: "Roşia Montană!" şi "gazele de şist". Flagelul e universal şi ireversibil. Sala răspunde la provocare cu adevărul ei, cu frământări specifice locului. Poate arta să schimbe ceva? Poate un individ (medicul Stockmann) să lupte cu fratele său în spatele căruia se ascunde masa profitorilor, adică a tuturor oamenilor onorabili, a "stâlpilor societăţii"? Se poate ridica un individ împotriva lor? Se mai poate îndrepta ceva pe această planetă ca să ne salvăm de la poluare, şomaj, imigraţie, malnutriţie, depresie, economie capitalistă inumană, afaceri veroase şi taxe împovărătoare? Se mai poate opri tăvălugul lumii pornit pe distrugere? Sunt frânturi de întrebări, sărite din contextul strict al conflictului, desprinse din discursul răvăşitor al medicului balneolog, sunt adevăruri răcnite cu durere, cu scârbă, poate cu speranţă. Răsplata? Marginalizarea şi batjocura. Mai ales în acest punct maxim al spectacolului, interpretul medicului Stockmann, actorul Christoph Gawenda, reuşeşte un recital de profund impact asupra publicului, ca un manifest rostit în piaţa publică sau ca un memento pentru fiecare dintre noi. Faţa hirsută, privirea încrâncenată, încovoierea trupului la împroşcarea cu noroi a concitadinilor, frământul interior al personajului răzvrătit, rebel nevindecat, stindard al cauzei comune; rostirea replicilor ca un tumult, agitaţia permanentă specifică unui nemulţumit fac din Christoph Gawenda un actor de mare forţă expresivă. El se identifică minunat cu vârful de atac al nemulţumirilor celor nedreptăţiţi, atacaţi, înlăturaţi, în cazul în care nu-i surâde o altă perspectivă. Perspectiva compromisului. Va face medicul Stockmann acest compromis?
Cerebralitatea norvegiano-germană a Angajatului Primăriei (în piesă) este just pusă în evidenţă prin verticalitatea lui Ingo Hülsmann ale cărui vorbe tăioase nu lasă loc de divagaţii sau interpretări. Eva Meckbach în rolul Doamnei Stockmann e mai degrabă discretă, fină, melodioasă; e o adiere ce balansează între feminitate şi maternitate, simulând deruta în momentul în care se îndepărtează de soţul ei. Pragmatic şi docil în faţa autorităţii locale este personajul Hovstad, redactorul ziarului unde medicul vrea să publice articolul său despre apa infestată, de aceea Andreas Schröders îl închide în structura oportunistului moderat. Precizie şi tranşantă comunicare găsim la David Ruland în Aslaksen, dar mai ales în secvenţa interacţionării cu sala. Veritabil rocker e Moritz Gottwald în Billing, iar Thomas Bading aduce, alături de câinele său, bonomia şi demnitatea şifonate în rolul lui Morten Kiil.
Va mai domni armonia şi înţelegerea în micul oraş norvegian după această furtună? Dar la noi, după atâtea furtuni asemănătoare, succesive?