10 (zece) - N(aum)

"- De ce de 9? De ce nu de 10?
- Pentru că 10 nu prea e pentru oameni, pentru lumea asta"
 
Uitaţi! Uitaţi tot ce ştiţi! Despre poezie, despre teatru, despre lumini, despre muzici, despre decor, despre mişcare, despre sincronizare, despre singurătate, despre întâlnire. Măcar pentru o vreme. Pentru un ceas, de pildă. Şi un sfert. De ceas.
 
Nu, nu s-au abrogat cu toatele. Toate ştiinţele şi cunoştinţele despre cele mai sus pomenite. Doar că, uneori, ele se cuvin pierdute pentru a fi regăsite. Şi pentru a face loc altora noi. Pentru primenire, pentru împrospătare, pentru a urca o treaptă.
 
Parte din templele japoneze sunt dărâmate şi reconstruite la fiecare 30 de ani. La fiecare 30 (40? 50? cine ştie exact?) de spectacole de teatru privite, uit tot ce ştiam şi învăţ să re-învăţ.
 
Poezie pe scenă? Gellu Naum? 75 de minute? Dacă vi se pare suprarealist faptul că public din cel mai divers, în loc să rupă uşile de plictis după 2-3 scene, uită şi să respire şi priveşte confiscat întreaga întâmplare, atunci merită să vedeţi N(AUM).
 
Dacă, sătui de lipsa de grijă şi imaginaţie cu care marea majoritate a regizorilor români tratează chestiunea iluminării scenei, aţi avut o revelaţia în faţa spectacolelor clujene ale lui Andrei Şerban, atunci e vremea pentru N(AUM). Reflectoarele decupează spaţii minuscule, luminează adâncuri de nepătruns, acompaniază mări, subliniază lacrimi. De la mic la mare, de la intim la universal, de la înger la zbor, de la sexual la platonic, toate sunt potenţate de şuvoaie de fotoni ce îmbracă şi descoperă. Lângă Oana Pellea şi Cristina Casian, luminile (realizate de Ştefan Vasilescu) formează mereu un al treilea personaj.
 
Iar fumul, fumul acela banal de scenă, folosit şi răs-folosit în versiuni şi ipostaze care mai de care mai kitschos-convenţionale, capătă, în N(AUM), rol de trup al norilor, al apei, al poeziei. E la limita iluzionismului felul în care aburul născut de tunuri pitulate în cutele scenei desenează în aer elemente de decor imposibil de cuprins în cuvinte.
 
Tot în aer dansează mare parte din decorul gândit de Vladimir Turturica, evocând vârste demult apuse, lumi demult vizitate şi întâmplări demult visate. Şi cu toatele, lumină, fum, decor, completându-se şi pulsând în acelaşi ritm, ni se prezintă ca un tot ce mai că n-are nevoie de cuvinte, spectacol în spectacol, poezie despre poezie.
 
Dar cuvintele există şi ele, din abundenţă şi din felurite scrieri ale N(AUM)-ului, vorbite de o Oana Pellea care aproape că respiră în ritmul lor, atât de tulburătoare suprapunerea între actor, personaj, text, duh! Alături de ea, în scene când sincronizarea mişcării scenice frizează neverosimilul, vorbeşte, dansează şi îngereşte, în rol sub nici o formă secundar, Cristina Casian. Actorie, vrăjitorie, o pălărie, a doua pălărie.
 
Veghind asupra tuturor, făcând, în fine, pasul în sus (câţi ani au trecut de la Cui i-e frică de Virginia Woolf??), Mariana Cămărăşan făcând din regie un exerciţiu de magie. Şi apoi, pentru că orice exerciţiu se cuvine evaluat, mâna care a scris toate acestea va aşeza la final concluzia:
"- De ce de 9? De ce nu de 10?
- Pentru că 10 nu prea e pentru oameni, pentru lumea asta.
După o vreme de neaşteptată fericire, zâmbindu-i mulţumită:
- Vezi? Ăsta e 10!"
 
(Un proiect unteatru, jucat la Metropolis)