Undeva, într-un rol secundar, bunătatea - Pescăruşul

Pescăruşul lui Andrei Şerban de la unteatru are 10 personaje. Dintre acestea, unul profesează o meserie ciudată: bunătatea.

Doctorul Dorn (Richard Bovnoczki sau Vitalie Bichir) e un fost. Un fost bărbat dorit de toate femeile, un fost intelectual vizitat de idealuri, un fost doctor jurând să facă bine pacienţilor lui.

La ora Pescăruşului cehovian, ni se prezintă îmbătrânit înainte de vreme, lucid, blazat, uneori cinic. Şi totuşi, el este cel care produce două dintre cele mai puternice, apăsătoare, inexplicabile şi emoţionante gesturi ale întregului spectacol.

Mai întâi, doctorul e primul şi, până la urmă, singurul care încurajează viziunea dramaturgică a lui Treplev (Bogdan Cotleţ sau Anghel Damian sau Bogdan Nechifor). Apoi, e, de asemenea, singurul care îi întinde o mână (citeşte: o îmbrăţişare) învăţătorului Medvedenko (Liviu Pintileasa sau Ionuţ Vişan).

Ambii îi răspund cu o emoţie imposibil de povestit. Uriaşa foame de empatie, de afecţiune, de atenţie se revarsă în cele câteva clipe când realizează că un alt om, în carne şi oase, se opreşte o clipă asupra lor, îi vede cu adevărat, le mângâie suferinţa, le încurajează speranţele. Mâinile doctorului sunt sărutate, umerii săi strânşi în îmbrăţişare. Mulţumirile se amestecă febrile cu lacrimile.

De unde vin gesturile acestea ale doctorului? Ce le determină? Ce le justifică? Cine este, de fapt, acest om care priveşte din depărtare, fie absent, fie detaşat, zbaterea celorlalţi: a marii actriţe Arkadina, a scriitorului de succes Trigorin, a tinerei actriţe Nina, a scriitorului de ne-succes Treplev, a iubitoarelor fără de iubit Maşa şi Polina, a bătrânului aflat aproape de finalul vieţii sale netrăite Sórin, a bărbatului obsedat de sărăcie şi supravieţuire Medvedenko, a vechilului brutal şi nostalgic Şamraev?

Într-o lumea bramburit-isterică, pare că aceste puseuri de bunătate pură, neurmărind o recompensă de vreun fel, vin de nicăieri. Sau, mai degrabă, din altă parte. Cumva, ele fracturează dur curgerea ultra-dinamică a spectacolului (ritmul & fluenţa montărilor lui Andrei Şerban ar merita studiate la UNATC!), fără a-i diminua în vreun fel calitatea.

Din contră, pe umerii lor, memoria, aflată în căutarea înţelegerii, construieşte posibile scenarii. Cum ar arată o lume în care cei doborâţi ar fi ridicaţi, în care cei ridiculizaţi ar fi încurajaţi, în care cei scuipaţi ar fi sărutaţi?