Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Pescăruşul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

unPescăruş la unTeatru de unŞerban - Pescăruşul


iunie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un bolovan de formă neregulată. Poate un asteroid. Pe el urcă Nina pentru piesa în piesă din actul prim al Pescăruşului lui Andrei Şerban de la unteatru. Debutul regizorului într-un teatru românesc independent. La 75 de ani fără câteva zile.

Într-un interviu pentru Bookhub, regizorul mărturisea că montează a cincea oară în carieră textul lui Cehov pentru că nu îl înţelege. Şi adaugă că încearcă să înţeleagă ceva împreună cu actorii.

Conform obiceiului său (prea puţin înţeles şi cu atât mai puţin practicat într-o lume suprasaturată de certitudini şi atoate-cunoscători), Şerban îşi asumă limitele şi permanenta încercare de a le depăşi, vorbeşte despre ceaţă şi despre foamea de senin, mărturiseşte despre cumplitele frământări ale artistului, deci, ale omului.

Mai mult, totuşi, ca în anii şi spectacolele de pe urmă, regizorul se oferă lumii aşa cum este: un work-in-progress perpetuu, măcinat de nevoia de a înţelege, tulburat de putinăţatea clipelor când privirea e clară şi gândirea limpede, etern condamnat să o ia de la capăt, să întrebe să se întrebe, să ne întrebe.

Atunci când Silvana Mihai sau Alina Rotaru ne privesc în actul de final şi ne vorbesc despre cât de umilitor este să înţelegi că eşti actriţă, cu prenume şi nume, şi că o joci prost pe Nina, ne priveşte şi ne vorbeşte, de fapt, Şerban. Atunci când Constantin Cojocaru ne vorbeşte, în numele lui Sórin, despre "omul care a vrut", a vrut, dar nu a reuşit nimic din ce a vrut, ne vorbeşte, de fapt, Şerban. Atunci când încă o dată Nina ne spune că "nu e important nici să devii celebru, nici să fii aplaudat", ci "ce contează e forţa de a merge înainte orice s-ar întâmpla, să continui să crezi", vorbele ei sunt, în fapt, parte din ars poetica tânărului Cehov, integral asumat de mereu tânărul Andrei Şerban.

Doar că regizorul ne spune toate acestea nu pentru a se auto-explica / promova / înscena cu ajutorul unuia dintre marile texte ale dramaturgiei lumii, ci pentru a încerca să ne scoată pe noi, spectatorii / conaţionalii / contemporanii lui, din somnolenţa morală, din matricea de răspunsuri prefabricate şi niciodată re-vizitate, din sictirul renunţării, din roz-tembela auto-admiraţie a bulei în care trăim, a vieţii în care (ne) minţim.

Adaptând propria adaptare a Pescăruşului, cea care a stat la baza montării de acum 11 ani şi jumătate de la Sibiu, realizată împreună cu Maria Dinescu şi publicată pe LiterNet (descarcă aici), Şerban a transformat dialogul de (aproape) final dintre Nina şi Treplev într-un dialog între actorii & regizor, de o parte, şi public, de cealaltă. Cu riscul de a sacrifica parte din ponderea personajului Treplev şi echilibrul tandemului tânără actriţă-tânăr scriitor în căutarea gloriei, regizorul îşi pune sub reflector (expresia îşi pierde pe dată aerul prăfuit când vorbim anume de reflectoarele lui Dragoş Mărgineanu care păstrează nivelul ultra-competent al aşezării în lumină al spectacolelor lui Andrei Şerban din ultimele decenii), prin intermediul Ninei, propria profesie, propria carieră, propriile idealuri, propriile vise.

Nina, cea cândva idealistă (deşi atât Cehov, cât şi Şerban, au propriile dubii îmbibate în ironie când vine vorba de portretizarea prea idilizată a acelei epoci a începutului în viaţă), ni se prezintă azi ca un înger căzut, ca un emisar al tinerilor visători de peste tot, dar şi al oamenilor de toate vârstele care fac şi trăiesc teatrul. Monoloagele ei de final sunt, în fapt, un teribil exerciţiu de sinceritate, greu de privit, greu de ascultat, greu de admis, greutate ce creşte exponenţial odată cu recunoaşterea spectatorului în cearcănele hidoase ale tinerei îmbătrânite, în sentinţele teribile ale adultului care se luptă pentru a uita ce îl făcea cândva să viseze.

Treplev (Bogdan Cotleţ sau  Anghel Damian sau Bogdan Nechifor)  a intuit de la bun început că unica atitudine posibilă într-o lume strâmbă e fronda. Nina l-a iubit, dar i-a ignorat, la început, perspectiva. Apoi, viaţa a adus-o în locul din care lumea se vede fix la fel cum o vedea şi o vede el. Diferenţa e însă colosală: ea a ajuns la un început de adevăr trăind, el a rămas în acelaşi loc fugind. Pentru ea, cea care a încercat, eşuînd, cea care a vrut, nereuşind, există mereu speranţa. Pentru el, există doar glonţul de pe urmă. Sau poate că cea care moare cu adevărat e, de fapt, ea?

*
Lumea spre care tind Nina şi Treplev e lumea Sieranevadei. Agitată, isterică, haotică, mustind de neînţelegeri, de nepotriviri, de nefericiri. Ruralul bucolic pe care mulţi îl văd în scrierile lui Cehov devine, la Şerban, o grădină a tuturor neîmplinirilor lumii.

Nimeni nu iubeşte pe cel / cea care îl / o iubeşte. Toţi cei care iubesc primesc, la schimb, indiferenţă sau ură. Asta nu îi opreşte să spere. Speranţă ridicolă, speranţă oarbă, dar, nu mai puţin, speranţă. Şi despre fiecare dintre ei se va putea spune, cândva, ca a fost "omul care a vrut".

Dansul Polinei (Virginia Mirea sau Florina Gleznea) închide în el toate tristeţea acestei lumi. Dozele şi sprinturile Maşei (Sabrina Iaşchevici sau Mădălina Anea) după bărbatul iubit dau măsura disperării. Eternul lamento financiar al lui Medvedenko (Liviu Pintileasa sau Ionuţ Vişan) ne urcă pe culmele ridicolului. Biciul lui Şamraev (Gelu Niţu sau Silviu Debu) adaugă tuşa violentă. Braţele tremurânde, dar, totuşi, întinse ale lui Sórin (Constantin Cojocaru e unic) îi prevestesc Ninei un destin plin de înfrângeri, similar cu al lui (vezi citatele de mai sus).

Singur doctorul Dorn (Richard Bovnoczki sau Vitalie Bichir) profesează bunătatea. Conştiinţă blazata a lumii din jur, renunţând de mult la a-şi căuta mai înaltul, doctorul e vizitat, când şi când, de momente de emoţionantă empatie. În alt context, s-ar putea spune despre el că are stofă de apostol.

Regina şi regele (mă rog, prinţul-con(s/f)ort) acestei lumi sunt Arkadina şi Trigorin. Actriţa şi scriitorul. Faimoasa şi frumosul. Frumoasa şi faimosul. Invidiatii. Adoraţii. Îndepărtaţii. Necunoscuţii.

Claudia Ieremia şi Mihaela Trofimov întruchipează suverana de drept. E suficient să îi priveşti naturaleţea mişcărilor pentru a înţelege cât de potrivită e Arkadina în fruntea acestei lumi mustind de nepotriviri.

Emilian Oprea şi Richard Bovnoczki se hrănesc din fiecare gest şi emoţie ale oamenilor din jur, fără a fi vreodată atenţi la oamenii din jur. Trigorin are momentul lui de glorie când pare că uită de sine şi, graţie Ninei, iese din zona de con(f/s)ort. E doar o clipă. Şi despre el se va putea spune cândva că a fost un pescăruş. Sedus de un alt pescăruş. Pentru ca apoi rolurile să se inverseze. În măsura în care, apoi, cei doi mai erau încă pescăruşi.

*
Un examen clasic de admitere la departamentul de inginerie al universităţii din Cambrige plasează în mâinile candidaţilor o bucată de solid de formă incertă împreună cu întrebările "Ce este şi la ce foloseşte?".

Asteroidul-scenă din Pescăruşul de la unteatru al lui Andrei Şerban e plasat, în actul 1, în aer liber, lângă lac, acolo unde va avea loc reprezentaţia piesei-experiment a lui Treplev. Regăsim acelaşi obiect în actul 4, în conacul Arkadinei.

Invitat de Şamraev să privească în culise spre pescăruşul ucis de Treplev la începutul spectacolului şi împăiat din ordinul său, Trigorin evită direcţia indicată de vechil, păşeşte pe propriul drum, mângâie uimit piatra pe care nimeni altcineva nu pare să o mai vadă şi spune că nu, nu îşi aduce aminte nimic.

Dintr-un anumit punct de vedere, se va putea spune că pescăruşul este scena, că scena este acest obiect misterios cu aer SF, că regizorul, actorii şi noi ceilalţi suntem candidaţi invitaţi să răspundă la întrebările "Ce este teatrul / viaţa şi la ce foloseşte?".

A fost scena îmblânzită, domesticită, dezvrăjită prin mutarea ei din mijlocul naturii fremătânde în cadrul casnic, închis, vizitat de moarte, al conacului? Au fost mereu experimentul, inovaţia, noul sugrumate de vechi, stătut, băltit? E soarta noului mereu aceea de a ni se părea, la începuturi, rizibil, ridicol, superficial, artificial? Ne-am lăsat dintotdeauna seduşi fără rest de clasic, de cunoscut, de familiar, refuzând orice pas dincolo de ceea ce ştim, de ceea ce ni se pare că am cunoaşte, de ceea ce stăpânim?

Ce e de urmat? Calea tinerei actriţe ce fură gesturile, atitudinea, iubirea marii actriţe? Calea tânărului scriitor ce refuză, cu program şi ostentaţie, drumul înaintaşilor?

Nu vă aşteptaţi la răspunsuri. Chiar dacă unele ar veni azi, mâine ar fi vizitate de demonii îndoielii şi de noi semne de întrebare.

Andrei Şerban e mai decis decât oricând să reziste ispitei de a pune punct. Pesemne că lucrul într-un teatru independent i-a îngăduit mai multă libertate de mişcare. Ori poate că întâlnirea cu cei 20 de actori din distribuţie şi reîntâlnirea cu un text obsedant l-au stârnit peste măsură.

Pescăruşul se schimbă la fiecare reprezentaţie. Refuză mineralizarea, îmbătrânirea, clasicizarea. E supus greşelii, revenirii, reinventării. Un candidat admis azi doar pentru a se supune din nou examenului mâine.



 Toate articolele despre Pescăruşul
 Toate articolele despre Zilele Teatrului unteatru, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Undeva, într-un rol secundar, bunătatea - Pescăruşul, Mihai Brezeanu
 Pescăruşul de Cehov în regia lui Andrei Şerban, aflat la prima colaborare cu unteatru (independent) în România, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer