Răsfoire rapidă de motive - Paper Music la Interferenţe, 2014

Pe măsură ce filele din calendarul festivalului Interferenţe, 2014, se desprind una câte una, perspectiva "interferenţelor" primeşte valorizări artistice insolite, în măsură să-i motiveze titulatura şi profilul. Confluenţă a tendinţelor novatoare în arta spectacolului, carrefour multicultural la îndemâna degustătorilor de produse proaspete, festivalul clujean confirmă cultivarea experimentului postmodern cu fiecare participare la acest maraton, derulat, nu de puţine ori, la frontiera artelor.

Simpla noţiune de sincretism nu mai acoperă în întregime demersul unor creaţii orientate exclusiv spre zone necanonice de explorare. Mă gândesc în special la Rózsak / Trandafiri (regia Urbán András) şi Wilhelm-Dalok / Cântecele lui Wilhelm (regia Josef Nadj), spectacole din festival care depăşesc ornamentaţia bazată pe sincretismul de tip augmentativ. Eludând verbalismul clasicizat al actorului, muzica şi imaginea (de pildă) pot pătrunde pe scenă cu rol de actanţi cu drepturi egale cu actorul. Aceste căutări se pot asambla în structura unui cine-concert precum Paper Musik, conglomerat scenic adus de la Tomorrowland din Paris, rezultat al colaborării dintre compozitorul Philip Miller şi proteicul artist vizual (desenator, sculptor, regizor) William Kentridge, amândoi din Africa de Sud.

Ceea ce pare cu totul nou în această compoziţie sonic-vizuală are culoarea unor fotografii în sepia. În centrul scenei e un ecran mare iar în stânga un pian, ca în cinematografele de odinioară, când imaginile derulate pe ecran fără sonor erau însoţite de acordurile pianului pentru ca proiecţia să nu fie plictisitoare, seacă. În această alcătuire apare pianistul Vincenzo Pasquariello. Aşa se întâmplă şi în Muzica de hârtie, metaforă globalizantă a ansamblului, doar că la binomul creativ aglutinat se adaugă două interprete: Ann Masina şi Joanna Dudley. Titlul surprinde. De ce muzică am înţeles. De ce hârtie urmează să desluşim răsfoind imaginile ca pe o carte. Filmuleţele lui William Kentridge, prezentate în diferite locuri de pe glob ca entităţi sau etape din şirul unei aventuri creative pe diverse subiecte, primesc înfăţişarea unui mozaic desfăşurat sub semnul ludicului. Animaţia ca nişte benzi desenate, fugitive, mixturile cu filmări în atelierul artistului, toate primesc fluenţă şi coerenţă expresivă prin maniera de lucru. Sunt desene şterse şi redesenate pentru a sugera mişcarea, desene în cărbune pe aceeaşi coală de hârtie desemnând un stil consacrat, recunoscut ca atare. Mai ales că hârtia-martor este, de multe ori, o pagină tipărită de carte, apoi mai multe pagini tipărite. O carte întreagă răsfoită de vânt, "citită" de timp, apoi alte cărţi umplute cu zburdalnice desene peste care se aşază titluri cu extensie spre metafora versului. Semnele, figurinele făcute instant pe pagini tipărite îmi sugerează altceva. Poate fi un moft, un capriciu cu pretenţie creativă, preluate imediat de claviatura pianului şi vocile interpretelor. Creaţia e joc, zbor al imaginarului. Despre gratuitatea acestui joc se poate vorbi şi aici. Fără să vreau să minimalizez valoarea inspiratelor desene făcute de William Kentridge, mi-aş permite să spun că mi se pare că "marii" creatori de azi pun doar o virgulă unde alţii, cu mult înaintea lor, au scris fraze şi tomuri întregi.

Multiplicarea acestor pagini şi răsfoirea rapidă e ameţitoare la un moment dat. Noroc, până la urmă, că cele două cântăreţe, producătoare de sonuri sublime urmate de răguşeli sau sunete acute, onomatopeice, ne extrag din vertij, amuzându-ne, ca în secvenţa Alarma, foarte reuşită. După alternanţe de acest fel, bombardamentul cu imagini poate reîncepe. Fiind îngrămădite foarte multe, am reţinut puţine: Călătorie pe lună, Felix în exil, Caiete egiptene. Filme de animaţie realizate de-a lungul anilor, jocuri ale imaginaţiei, fantezii diverse, unele cu accent social trimiţând spre trecutul politicii de apartheid, altele insinuând "poveşti" ale zborului, ale vegetativului ("copacul") sau ale erosului ("cearta").

Ann Masina, cântăreaţă de culoare exersată în muzica de operă sau jazz, aduce o undă exotică alături de partenera sa, Joanna Dudley, interpretă cu performanţe remarcabile în teatrul muzical.

Mai rămâne să ne întrebăm dacă am înţeles ceva din acest melanj între Imaginea "citită" şi Muzica însoţitoare, cele două personaje principale care păşesc hotărât pe scândura scenei în travesti. Dacă n-am înţeles mai nimic, ajutorul ne vine de la un om de teatru din secolul trecut, celebrul Louis Jouvet: "Au théâtre, il n'y a rien à comprendre, mais tout à sentir." Dar dacă nici n-am simţit nimic e grav?