Dilema Veche / decembrie 2014
Kis uykusu / Winter Sleep
Premiat cu Palme d'Or la Cannes 2014, Kis uykusu / Somn de iarnă al maestrului turc Nuri Bilge Ceylan e un film extrem de subtil, dar şi extrem de acut despre scandalul unei lumi împărţite între cei care au şi cei care n-au; de asemenea, e despre orbirea care-i pîndeşte pe cei dintîi - o incapacitate de a-şi recunoaşte norocul drept noroc, în loc de asta luîndu-l drept merit; şi mai e despre cum filantropia individuală nu îndreaptă nimic - o fi făcînd ea bine părerii despre sine a donatorului, dregîndu-i eventual şi căsnicia (sau nu), dar nu-i dă nici un pic de putere celui care nu are deja. Structura e oarecum asemănătoare cu cea conferită de Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer filmului românesc Poziţia copilului - în sensul că şi aici avem un act I vectorizat de o ciocnire între privilegiaţi şi defavorizaţi, apoi un act II în care privilegiaţii, tot o familie, se închid în casă şi se sfîşie verbal între ei, pentru ca actul III să aducă din nou în contact cele două clase, pentru o tentativă de reconciliere. Diferenţa este că, la Ceylan, conflictul e mult mai subtil: acţiunea declanşatoare e relativ neexcepţională - un copil sparge un geam cu o piatră -, iar privilegiaţii (cei din prim-planul acţiunii) sînt nişte indivizi mult mai puţin cinici, gata să spună despre ei înşişi, cu sinceritate, că le pasă de săraci.

Personajul central, Aydin (Haluk Bilginer), e un actor ieşit la pensie, actualmente proprietarul unui hotel din stepa anatoliană. Fără cine ştie ce succes ca om de afaceri (pe parcursul celor cîteva zile de iarnă pe care le acoperă acţiunea filmului, pitorescul său hotel, construit direct într-o stîncă, nu găzduieşte decît un cuplu de turişti japonezi şi un motocrosser turc), Aydin e mai mult un rentier - bogatul său tată i-a lăsat moştenire nişte case şi terenuri din împrejurimi, pe care le închiriază. El însă preferă să se vadă ca un intelectual public - lucrează la o istorie a teatrului turc, dar scrie şi editoriale într-un ziar local. Acea piatră încasată în parbrizul maşinii îl forţează să dea un pic cu nasul prin sărăcia unor chiriaşi rău platnici (cărora nu demult le-au fost confiscate frigiderul şi televizorul): un hogea milog (Serhat Mustafa Kiliç), fratele său mîndru, violent (Nejat Isler), proaspăt ieşit din puşcărie (şi bătut de poliţie, cînd cu confiscarea, sub ochii băieţelului său), şi copilul fratelui (el e cel care aruncă piatra). Sărăcia lor nu-l lasă indiferent pe Aydin - în sensul că-l face să nu se simtă în largul lui; prin asta, el se deosebeşte de Suavi (Tamer Levent), principalul (dacă nu singurul) său tovarăş de băutură din pustietatea aceea, care echivalează explicit inegalitatea economică şi socială cu voinţa naturii şi a divinităţii. Dar răspunsul lui Aydin, nu cu mult mai luminat, este să interpreteze această problemă economică şi socială, în editorialele sale, ca pe o problemă estetică şi morală, blamînd astfel victimele: de pildă, într-un editorial deplînge decăderea simţului estetic al anatolienilor (argumentînd că aceştia au fost săraci dintotdeauna, dar una era pe vremuri, cînd ştiau să aranjeze artistic trei măsline într-o farfurie, şi alta e acum, cînd au ajuns să le trîntească pur şi simplu), iar în alt editorial îi încondeiază pe învăţătorii religioşi care, în loc să ofere un exemplu comunităţii, trăiesc în case murdare şi împut aerul atunci cînd se descalţă. Sursa mirosului care l-a supărat pe (de altfel, nereligiosul) Aydin este unchiul băieţelului care a dat cu piatra: mergînd mulţi kilometri prin zloată, hogea îl vizitează de două ori ca să-i ceară iertare, a doua oară aducîndu-l pe copil şi punîndu-l să-i pupe mîna. Copilul îl priveşte cu ură pe omul din cauza căruia a fost bătut tatăl său (pe de altă parte, vrea să se facă poliţist, adică să intre în rîndurile bătăuşilor legitimi). Aydin protestează împotriva gestului, dar întinde mîna să-i fie pupată.

Inspirat, potrivit genericului final, de lecturi din Cehov, Kis uykusu / Somn de iarnă e un film romanesc, uşor încadrabil în ceea ce Georg Lukács numea "tradiţia realismului critic" (consolidată în secolul al XIX-lea). În filmul precedent al lui Ceylan, magnificul Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia (2011), nararea abunda în intensificări epifanice şi în enigme cu parfum metafizic. Aproape nimic din toate astea aici, cu excepţia strategiei foarte bine stăpînite de a amîna punerea la curent a spectatorului cu informaţii de bază despre personajele principale. De pildă, trece o jumătate de oră pînă cînd spectatorul e lăsat să afle că Aydin e însurat: nu doar un capriciu naratorial, indisponibilitatea informaţiei în tot acest timp scoate în relief înstrăinarea dintre Aydin şi mult mai tînăra lui soţie (Melisa Sözen) încă de dinainte ca aceştia să-şi vorbească. Prima femeie în compania căreia îl vedem pe Aydin este sora lui divorţată (Demet Akbag), care, găzduită de Aydin în hotelul lui, îl provoacă pe parcursul filmului la discuţii tot mai incomode pentru el, ba despre editorialele lui, ba despre ce înseamnă "să trăieşti fără să te opui răului". La acestea se adaugă o confruntare cu soţia, în special pe tema carităţii. E vorba despre tête-à-tête-uri foarte lungi (în interioare cavernoase, sub pîlpîirile unui foc de lemne şi fie în răpăitul ploii, fie în hăulitul vîntului), între combatanţi hotărîţi să-şi demoleze reciproc ceea ce fiecare dintre ei percepe drept iluziile autocomplezente ale celuilalt despre sine. Cu aerul inducător de claustrofobie al unui studiu de personaje cu timp şi cu bani, închise în casă ca să-şi sară unele altora la beregăţi, această lungă secţiune centrală (a unui film de trei ore şi un sfert) poate părea o închidere, o îngustare de perspectivă, o cantonare la nivelul individualului psihologizant. Dar mizele rămîn mai mari de-atît, iar ultimul act, cu soţul şi soţia ieşind din casă şi fiecare încercînd să antameze pe cont propriu un comerţ cu cîte un "inferior" social, viziunea lui Ceylan reiese în toată causticitatea ei politică.

Regia: Nuri Bilge Ceylan Cu: Haluk Bilginer, Melisa Sözen, Demet Akbag, Tamer Levent, Nejat Isler

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus