Loznitsa îşi plasează camera, punctul de vedere, undeva sus, deasupra protagoniştilor cu un cap, destul ca să îi putem privi în ochi, şi totuşi de la distanţă. În interioare sau în locurile unde camera ar fi fost uşor de observat, foloseşte obiectivele cu focală lungă, astfel încât subiecţii nu ştiu că sunt filmaţi. În cele peste două ore de imagini de documentar, întrerupte pe alocuri de cartoane negre care dau datele calendaristice şi reperele istorice ale evoluţiei conflictului intre stat şi protestatarii din piaţă, Loznitsa ne oferă un portret foarte rar întâlnit în film, fie documentar, fie ficţiune - portretul unei comunităţi, dacă nu chiar al unui popor. Pariul dificil pe care şi-l propune este acela de a crea empatie pentru un erou care are o mie de chipuri fără să identifici, fără să urmăreşti vreunul dintre acestea în mod special, fără să îţi alegi figuri "emblematice" şi, mai ales, fără să cazi în prada unei patimi ideologice.
Cum reuşeşte regizorul să facă acest lucru? Prima imagine a documentarului este cea a unei mulţimi care cântă imnul naţional ucrainean. Apoi trecem în holul primăriei, cu uşile sale rotative, pe care intră şi ies oameni obişnuiţi, de toate vârstele. În alte încăperi se doarme pe jos în paturi improvizate, doi tineri flirtează, o bătrână aranjează un sac de dormit. Nu există comentariu, voce din off, interviuri. De afară se aud discursurile de pe scena omniprezentă a Maidanului si în interior, rumoarea discretă a oamenilor. Ici şi colo, o chitară sau chiar un pian. Ieşim din clădire şi intrăm în cotidianul Maidan-ului - oamenii se plimbă liniştiti, e un fel de du-te vino calm ce pare fără sens, poate lor le e de ajuns doar să FIE acolo. Discursurile politice plutesc peste oameni, camera nu se fixează pe publicul inflăcărat, ci pe cel prezent, fizic, paşnic si calm, aproape indiferent, în piaţă. Nimic eroic. Din loc în loc, cazane de mancare. Voluntari împart ceai în pahare de plastic. Majoritatea poartă discrete semne naţionale - o banderolă bicoloră galben / albastru, un însemn la butoniera. Mai este, din când în când, şi câte un tânăr învelit în steag. De la scenă sunt chemaţi din când în când medicii către un punct fix, acolo unde ştiinta lor e necesară. Voluntarii care pregătesc mâncarea aplică regulile de igienă - poartă mânuşi de plastic de unică folosinţă şi au capul acoperit de plase verzi. Ne aflăm oare în faţa unei utopice republici? Mă impresionează donaţiile de mâncare - munţi de borcane şi conserve frumos stivuite - este efortul organizat şi discret al unei naţiuni de a sustine protestul paşnic. Dincolo de discursul pro-Europa, cel mai des şi mai puternic se aude strigătul de "Jos corupţia!".
Mi se pare relevantă în această perioadă electorală să semnalez posibila paralele între cancerul corupţiei din Rusia şi din România. Împotriva celui din Rusia, cu greu mai cuvântă doar artişti, căci este metastatic. Oare noi, în România, mai avem vreo şansă? Constanţa, chiar nu te-ai săturat de Mazăre?! Românie, chiar nu te-ai săturat de Ponta şi baronii locali?!
Conflictul dintre Maidan şi statul ucrainean evoluează, însă. De la nivelul preşedintelui şi al guvernului corupt sunt date legi de instaurarea ordinii publice, sunt aduse forţele de ordine. Camera rămâne înaltă, neutră şi anonimă, plutind deasupra confruntărilor, înregistrând rugăminţile tânguitoare ale femeilor care le cer poliţiştilor să îşi urmeze conştiinţa, să se alăture Maidan-ului. Urmează jeturile apoape poetice de la această distanţă ale tunurilor de apă, artificiile de Anul Nou, ninsoarea paşnică şi apoi confruntările violente, înecate în fumul gros, vălătucit al cauciucurilor arse din baricade.
Loznitsa reuşeşte performanţa de a-şi doza implicarea, de a fi un observator, de a nu identifica / include pe nimeni în mod special, girând astfel un efort de rezistenţă colectiv şi anonim. Nu aduce în prim-plan nici un politician, singura oară când îi arată pe preoţi este când aceştia ţin un discurs anticorupţie. Inamicul, adică forţele de ordine ascunse după căşti şi scuturi, este greu de observat prin norul de fum, printre flăcările baricadelor. După bătălia de noapte, care de fapt este una ce se întinde pe mai multe zile, dar pe care regizorul a condensat-o la structura documentarului de zi / noapte / zi / seară, locuitorii continuă să reziste - hipsteriţe haioase, gospodine, tineri imberbi îşi trec din mână în mână pietrele de caldarâm. Hainele le sunt curate, doar mânuşile, sau, pentru unii, palmele goale, sunt negre tăciune, căci pietrele poartă funinginea luptelor din nopţile precedente. Peste aceste imagini se aud chemările scenei, uneori şi un sunet de cimpoi. Camera se ridică şi mai mult în timpul celor mai dure confruntări, iar la înălţimea turlei unde a ajuns sunetul pare estompat, vătuit. Totuşi răzbat chemările scenei, folosită ca mijloc de comunicare pentru întreg maidanul - se cer întăriri în zona parcului, se cer medici acolo unde forţele de ordine au tras. "Your strength, our strength is our dignity. A nation without dignity is not a nation! / Forţa voastră, forţa noastră este demnitatea. O naţiune fără demnitate nu este o naţiune!. Viermuiala expectativă a devenit război deschis. Femeile sunt trimise la adăpost. Războiul îl poartă bărbaţii. Vocea scenei este este mijlocul principal de comunicare - descrie, informează, coordonează, susţine. Un rănit este scos din zona tirului şi este purtat pe o targă improvizată dintr-o pătură la adăpost. Sosesc medici voluntari. Dar morţii există, după cum ne dezvăluie regizorul în ultime secvenţă, apogeul dramatic al filmului. Căci lor le este, de fapt, dedicat documentarul, celor care s-au stins acolo, în piaţa centrală a Kievului, lăsând în urmă copii orfani, soţii îndoliate, părinţi cu inima frântă.
Proiecţia filmului a fost urmată de o discuţie între regizor, Sergei Loznitsa, şi Andrei Ujică, eseist, estetician şi regizor de film. Cei doi vorbeau engleza, dar din punct de vedere al comunicării cu greu îşi găseau puncte comune. Ujică discuta despre elementele kitsch care căpătau alte valenţe în film, precum poeziile naţionaliste sau cântecele populiste ucrainene, Lozniţa vorbea de distanţare, de structură, de alegerile pe care le-a avut de făcut ca regizor (a lăsat la o parte o secvenţa filmată, existentă, extrem de dramatică a confruntărilor de stradă) pentru a-şi construi apogeul filmic prin finalul dedicat celor care au murit în acele lupte; Ujică vorbea despre semiotica reprezentării filmice a evenimentelor istorice, referindu-se la Octombrie (1928, S. M. Eisentein şi G. Alexandrov) film ce nu are nimic adevărat în ficţiunea sa, nimic istoric, iar Loznitsa vorbea despre cadrele lungi, ritmul lent, observaţional şi sutele de ore de sunet din care şi-a construit coloana sonoră, toate preluate direct din istoria filmată, şi despre iluzia trecerii timpului pe care a creat-o din structura alternanţei de noapte şi zi. În ciuda incongruenţei, discuţia a fost amuzantă în cele din urmă, dând spectatorilor alternative de lectură ale filmului.
Nu aş fi fost, poate, atât de în temă cu demersul domnului Ujică dacă nu aş fi văzut chiar în acea după-amiază filmul său Videograme dintr-o revoluţie (1992) prezentat în ziua de documentare a Festivalului.