"Pentru a înlocui căldura corpului, există căldura inimii", îi spune şamana şefă adolescentei căreia tocmai i s-a spus că mama sa e pe moarte. "Nu e de ajuns." răspunde ea. Şi astfel îşi începe drumul spre înţelegere. O înţelegere a vieţii, a morţii, a dragostei cu care societatea creştină occidentală se întâlneşte extrem de rar. Dacă noi ne plângem morţii, ne tăiem copacii, ignorăm legătura cu natura, locuitorii insulei subtropicale Amami par să fi găsit secretul vieţii veşnice.
Scenele se succed lent în filmul lui Kawase: un adolescent îşi duce pe bicicletă iubita cu fusta fluturând în vânt de-a lungul coastei oceanului; un bărbat aranjează patul soţiei muribunde în aşa fel încât să vadă cel mai bine copacul bătrân din faţa casei; o fată se scufundă îmbrăcată în uniforma şcolară în albastrul oceanului; o capră este sacrificată pentru ca fiica să înţeleagă ce înseamnă moartea şi trecerea în alt plan a sufletului; o petrecere cu muzică de sitar şi dansuri ajută la trecerea pe lumea cealaltă a mamei-şaman. Fiecare scenă conţine germenele unei frumuseţi tulburătoare şi forţa unei spiritualităţi în comuniune cu natura.
Regizoarei nu îi e frică de greutatea tăcerilor, de înceată asimilare a fiecărui pas al cunoaşterii / maturizării fiecărui personaj. Du-te vino-ul bicicletei, vehicul al celor doi tineri îndrăgostiţi, punctează metronomic drumurile şi întoarcerile lor, căutările şi descoperirile.
Rămâne curată şi etern memorabilă scena morţii mamei în care vecinii şi familia se adună pentru a-i oferi muribundei o trecere lină şi fericită în nefiinţă. Publicul tânăr din sala de la Elvira Popescu a reacţionat prin ilaritate la acest discurs filmic dificil, care le contrazicea acceptarea curentă a morţii. Poate tinereţea spectatoarelor le-a împiedicat să vadă în lenta şi repetate trecere în nefiinţă a mamei nimic mai mult decât câteva sughiţuri interminabile, când, de fapt, acolo era o bogăţie a despărţirii, o rupere greu de procesat atât pentru muribunda care se duce cu zâmbetul pe buze, şi fericită, cât şi pentru cei care au datoria de a se împăca cu această desprindere. Un cântec, un dans, o mişcare din încheietura mâinii, sufletul care ia o pauză şi care părăseşte apoi, fericit şi liber, trupul mamei, trecând de buzele palide, arse, de dinţii mici, regulaţi, dezveliţi până cu puţine clipe înainte de un zâmbet pur al înţelegerii universale.
Metafora apei, element etern regenerator, imposibil de potolit, imposibil de îmblânzit, în faţa căruia omul este neputincios, persistă de la un capăt la altul al filmului. Întâi vorbim de albastrul pur al lumii submarine, apoi de miile de lumini care joacă în spatele celor doi îndrăgostiţi purtaţi de bicicletă sau de forţa destructivă a ploii aduse de taifun pentru a încheia cu mocirla mlaştinii pădurii de copaci ale căror rădăcini par să reprezinte viaţa însăşi în care, cufundându-se cu ramurile noduroase, fac dragoste cei doi adolescenţi.
Un film care, însă, nu şi-a găsit recunoaşterea deplină la Cannes, dar care rămâne un jalon pentru Les Films de Cannes à Bucarest, 2014.