Filmele de Cannes: Videograme dintr-o revoluţie, la Les films de Cannes à Bucarest, 2014

Pentru Videograme dintr-o revoluţie (1992), Andrei Ujică şi Harun Farocki au adunat cu acribie secvenţele filmate pe care le-au putut găsi în Bucureşti. De fapt, după cum se verifică şi prin genericul final care îţi dă minut de minut autorul imaginilor utilizate, nici nu au fost prea multe surse. Orice operator care şi-ar fi îndreptat în acele zile camera către protestatari s-ar fi pus în pericol pe el însuşi, dar şi pe cei aflaţi în faţa obiectivului.
 
Demersul-eseu al celor doi adună mărturii vizuale despre momente ce se petrec simultan în timpul atunci recentelor evenimente din zilele de 21-26 decembrie 1989 în Bucureşti. Pornind de la imaginile cu preşedintele Nicolae Ceauşescu ţinându-şi ultimul discurs din balconul CC al PCR, cei doi regizori folosesc perspectivele diferite ale camerelor, iniţial doar cele ale televiziunii oficiale prezente în Piaţă, apoi şi cele ale independenţilor strecuraţi pe după perdea, pe acoperişuri, sau, din 22, chiar în stradă.
 
O voce din off feminină punctează evenimentele şi le comentează în limba germană. Montajul paralel devine din ce în ce mai semnificativ cu cât evenimentele progresează, cu cât ziua trece şi sensul revoltei este deturnat, odată cu haosul ameninţărilor cu "terorişti" ce cuprinde Bucureştiul. Vi-l amintiţi pe Dumitru Mazilu, dizident, ambasador ONU al României, care în ziua de 22 decembrie redacta o proclamaţie către ţară? La fel făcea, în alt birou de la CC, în acelaşi timp, dar cu un limbaj de lemn ce i-a rămas propriu până în ziua de astăzi, şi Ion Iliescu, certându-se cu Petre Roman pe denumirea optimă a organismului nou înfiinţat - Front sau Asociaţie. 

Documentarul nu îşi propune să spună povestea întreagă a acelei nopţi, nici cum co-optând-ul pe Mazilu în noua structură inventată de Iliescu, acesta din urmă preia textul primului, uşor ajustat de ideologul comunist Silviu Brucan, şi îl citeşte pe postul naţional de televiziune, devenind astfel întemeietorul şi conducătorul Frontului Salvării Naţionale. Nu ne povesteşte nici despre excluderea ulterioară a lui Mazilu care a propus scoaterea Partidului Comunist în afara legii şi interzicerea accesului la funcţii publice a securiştilor. Nu, Ujică şi Haroucki sunt consistenţi în neutralitatea demersului lor care merge pe trei planuri - cel al camerelor de filmat oficiale (TVR), cel al publicului receptor şi cel al camerelor de filmat neoficiale. Nu există interviuri post-factum, nu există amintiri imprecise, ci doar ceea ce au surprins camerele în acele cinci zile. În afară de personajele politice, uşor recognoscibil datorită bărbii şi frezei sale distinctive şi cărunte este Adrian Sârbu, prezent atât la CC, cât şi în studiourile de film documentar de la Sahia unde, împreună cu colegii săi, urmăreşte procesul celor doi soţi Ceauşescu. 

Ujică şi Farocki nu încearcă să afle "adevărul" despre Revoluţie, nu construiesc ipoteze complexe, nu fac demonstraţii. Dar neutralitatea discursului lor obiectiv este una necesară, vitală chiar, iar re- şi re- şi re-revederea acelor imagini atât de importante pentru psihe-ul naţiunii noastre, mi se pare la fel de importantă.