Fiat lux, tovarăși! - Videograme dintr-o revoluție

Îmi dreg vocea. Se cade să pronunț tare și clar, căci redau ce mi-au spus ele, adică gurile rele! Acești pseudo-prieteni ai cinema-ului se cuibăresc adesea în liniștea colibei, unde boabele de porumb bubuie în cuptorul cu microunde. Bubuie ca niște maracas la concertul replicilor unei idioate producții blockbuster pe care protagoniștii anecdotei o urmăresc cu o fascinație tâmpă în timp ce-și șoptesc: ‟La noi se fac filme numai și numai despre Revoluția din '89! Nu se mai satură regizorii ăștia... vai și amar de ce se face în țara asta... ce să văd eu acolo, să-i văd pe ăia cum se împușcă?!"

Boicotați! Să fim serioși, le poți număra pe degete:
1 - Anul 1992 - Videograme dintr-o revoluție, compilat de Andrei Ujică și Harun Farocki
2 - Anul 1995 - Stare de fapt în regia lui Stere Gulea
3 - Anul 2005 - 15 în regia lui Sergiu Nicolaescu
4 - Anul 2006 - Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în regia lui Cătălin Mitulescu
5 - Anul 2006 - Hîrtia va fi albastră în regia lui Radu Muntean
6 - Anul 2006 - A fost sau n-a fost? în regia lui Corneliu Porumboiu
7 - Anul 2023 - Libertate în regia lui Tudor Giurgiu
8 - Anul 2024 - Anul Nou care n-a fost în regia lui Bogdan Mureșanu
*și alte câteva mici documentare.

Oare de ce toată strofocarea? Pentru ce tot dau din coate și susțin acest ‟subiect inepuizabil"? Pentru că este într-adevăr inepuizabil, pentru că în România a avut loc cea mai ambiguă dintre toate revoluțiile est-europene. Iar în ceea ce mă privește, cred că dintr-o culpabilă atracție față de comunism, GKB și PCR, am tendința ca atunci când merg pe stradă să privesc pensionarii și să-i suspectez (mai vigilent ca un securist) crezându-i foști revoluționari, martiri! Nu fac favoritisme, întâlnirea cu un reprezentat al comando-ului (ce a fost gata să moară ceaușist) e la fel de plauzibilă! Numai că eu nu vreau să-i bag la beci și să-i schingiuiesc nici pe unii, nici pe alții. Eu vreau să fac cale liberă pentru a complota în vederea limpezirii perspectivei mele. Neclaritatea generală a revoluției din '89 nu poate suferi, totuși, o decodificare clară din partea mea, asta pentru că nu am trăit acele vremuri, stându-mi la dispoziție doar surse alternative de informare, nimic empiric.

Dacă luăm în considerare imediata schimbare de putere și transformarea (mai mult sau mai puțin benefică) a PCR-ului în FSN și mai apoi în PSD, nu putem exclude faptul că arhivele au fost arse și că noua structură politică a fost formată din veterani comuniști, militari, membrii ai securității și nomenclaturii, adică mixul ideal ce întreține discreția națională. Au trecut 35 de ani de atunci, iar noi tot într-o amărâtă perioadă de tranziție ne situăm, întrebându-ne dacă o fi fost procurat din exterior (sau nu) biletul nostru spre libertate, chemare ce întârzie să apară în întreaga ei formă democratică.

În perioada 20-25 decembrie (anul cu pricina) s-au realizat atât de către cei de la Televiziunea Română, cât și de amatori, diverse înregistrări cu evenimentele de stradă sau de interior (și nu mă refer neapărat la vreo încăpere) legate de revolta poporului împotriva regimului comunist, pe care Andrei Ujică și Harun Farocki au reușit să le asambleze narativ în ceea ce numim astăzi Videograme dintr-o revoluție. Probabil mai toată lumea a auzit că la noi revoluția a fost transmisă în direct - cade cenzura, demonstrează televiziunea!

Orașul Timișoara, mai precis Piața Operei, a fost kilometrul 0 al protestelor. Acolo s-au intonat primele strigăte disidente, acolo au murit primele suflete. Scânteia s-a datorat lui László Tőkés, pastorul Bisericii Reformate Maghiare, a cărui evacuare forțată era programată pe data de 15 decembrie și pentru care un grup de enoriași s-a revoltat în ziua de 16 decembrie în fața Catedralei din Piața Maria. Acestora li s-au alăturat studenți, muncitori și alți locuitori ai Timișoarei. De-a lungul atipicului documentar se vor introduce informații-suport prin voice-over (auzim deci graiul german) care explicitează ce au surprins camerele, de pildă: un student filmează pe data de 20 decembrie, ora 11:48, din siguranța locuinței cum timișorenii se agită spre centrul orașului.

Pe 21 decembrie la București, în buricul târgului - Piața Republicii, azi Piața Revoluției - urcat la balconul CC-ului, Nicolae Ceaușescu se adresează pentru ultima dată românilor înainte de condamnarea sa la moarte împreună cu soția, ce va avea loc de ziua lui Hristos, cel prea urât de comuniști! Liderul socialist simțea prea bine cum îi fuge pământul de sub picioare, astfel că recurge la măsuri disperate. Face pe milosul promițând oamenilor muncii că de la 1 ianuarie le mărește leafa! Dar cine să-l audă - ‟Alo, alo, alo... alo, alo, alo, alo, a-lo... (câțiva alo mai târziu)... alo, alo, tovarăși... tovarăși, așezați-vă liniștiți!".

În bezna nopții, imnul României nu mai era doar un imn, ci se traducea fiat lux în sufletele îndârjite ale manifestanților. Ei luptau cu opoziția armată protejată în TAB-uri - un tablou distopic. Deja la CC se aruncau cărți și se flutura noul drapel, cel fără ‟seceră și ciocan" sau cu alte cuvinte alianța politică dintre omul grânelor și cel al oțelului se arăta victorioasă! Terifiați de posibilitatea unei asasinări imediate, Elena și Nicolae Ceaușescu fug cu elicopterul din capitală. E momentul să apară din ce în ce mai multe camere!

Dictatorul nu mai era credibil, era o formă fără fond, o umbră a ceea ce fusese, un colos dărâmat cu pietrele unei națiuni ce a stat la minerit robie, în beznă, în foamete, în frig. Ușor-ușor, nici măcar politrucii săi nu-i mai acordau sprijinul. Bunăoară, Vasile Milea nu a respectat ordinele și nu a dat muniții ofițerilor săi, căci n-a vrut să tragă în popor. A murit pentru că a fost trădător de țară în viziunea conducerii. S-a sinucis folosind un pistol sau a fost omorât folosindu-se un pistol? N-avem nici o certitudine.
‟Facem apel către toți cei care-și iubesc țara și poporul să acționeze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător. Toate zvonurile și minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de țară și cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni și a informat fals în legătură cu situația din țară, nespunând nimic despre crimele și distrugerile din Timișoara."

Pancartele cu celebrele sloganuri: ‟NU trageți în popor!"; ‟Jos Tiranul!"; ‟Noi suntem poporul, Jos cu dictatorul!"; ‟Copiii noștri vor fi LIBERI" se ridică din mulțime. În fața Televiziunii răsună unul dintre cele mai dragi cuvinte ale vremii - ADEVĂRUL! S-au adus cruci de lemn în semn de solidaritate pentru victime, s-au înălțat brazi nou-nouți, în cinstea Ajunului - ‟De Crăciun ne-am luat rația de libertate". Glonțul devine simbol al libertății.

Cavalerii Mesei Rotunde, în frunte cu directorul televiziunii, sunt filmați de către un amator, în deplinătatea dreptului de-a o face, exact în stilul în care Tudor Giurgiu a început filmul Libertate. Nu m-ar mira să aud că de aici s-a inspirat!

Ion Caramitru (actorul) și Mircea Dinescu (poetul disident) regizează rapid momentul ce va fi difuzat în emisie - ‟Să înceapă Caramitru că-l cunoaște lumea". Se preconizează o audiență formată din 23 de milioane de oameni. A ce seamănă? A scenetă? Seamănă doar pentru că i-au ironizat unii sau alții prin spectacole și ne fuge mintea fără preget într-acolo, căci în sine evenimentul a fost de-o importanță covârșitoare pentru istoria recentă a țării. În paralel cu ce se întâmplă la Studioul 4, vom vedea că poporul își improvizează propriul cinema chiar în sufragerie, în fața televizorului, făcând ochii cât cepele la discursurile mai marilor țării.

Trei camere surprind din unghiuri diferite demisia guvernului care promite că de acum o să fie alături de popor. Mai mult ca sigur pleacă din funcție de frică să nu-l omoare, deducem asta cu ușurință ca urmare a umilitoarei stări de fapt. Înăuntrul CC-ului era și Ion Iliescu, ‟succesorul la tron" și fost apropiat căzut în dizgrație al lui Ceaușescu. Organele ministerului de interne trec în subordinea armatei, iar armata se înfrățește cu poporul (face anunțul diplomatul Dumitru Mazilu, adică acela ce a propus cele zece puncte ale Forumului Civic).

Povestea curge atât de lin, jucându-se un liniștit meci de ping-pong între cei doi centrii - Televiziunea și CC-ul. Curiozitate, curiozitate, curiozitate! Generalii Vlad și Gușe ordonă arestarea unui individ, dar nu un orișicare, ci un prinț al marxism-leninismul, un Ceaușescu - Nicu Ceaușescu. Nu i-a fost ușor la cazarmă, iese lovit la pomete, pesemne nedormit și cu psihicul la pământ, pentru a fi mutat în alaiul ce avea să-i facă cunoscută condamnarea în direct. Alaiul face din când în când semnul păcii, ca la Woodstock, când se milita pentru stoparea războiului din Vietnam.

Un alt topic cere să fie abordat - Cine au fost teroriștii? Numiți și contrarevoluționari sau diversioniști, aceștia au fost considerați vinovați de omor, fiind reprezentați de agenții străini veniți din URSS sau din alte state, milițieni sau securiști, civili sau militari înarmați ș.a.m.d. Atenție, sunt doar presupuneri! Mai târziu s-a descoperit faptul că teroriștii nu au fost chiar teroriști, ci au fost mai mult folosiți ca pretext, ca o stratagemă prin care noua putere câștiga timp să se instaleze. Cadrul când șoferul furgonetei duce în portbagaj cadavrele unor soldați răpuși la aeroportul din Otopeni (dar care de fapt muriseră de glontele aproapelui) este mărturia neliniștii generale, a asediul extins la nivelul mentalului colectiv, cuprins de frisoanele unei adânci disperări.

Un jurnalist britanic se aventurează în miezul luptelor de stradă, unde în planul secund se trage de zor. Desigur, ce rostește nu se aude clar, așa că mai trage câteva duble, ceea ce automat indică faptul că ignoră realitatea. N-o surprinde veridic în totalitate, în sensul că i-ar plăcea să nu se mai împuște nimeni, măcar puținel, încât să aibă și el material pentru acasă. Neprofesional, clișeic.
‟Ceaușescu, anu' nou îl va face în cavou"- trece camera în zbor printre protestatari. Florin Piersic își aduce inima la Televiziune, și-o aduce de acasă, de la păstrare. Regimul i-o congelase, obligându-l să aștepte pentru dânsa un ritm mai sănătos, mai vioi, mai omenesc. Dar a sosit momentul să-i bată mai viguros ca niciodată - ‟Comunicat. În ziua de 25 decembrie 1989, a avut loc procesul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu din partea tribunalului militar extraordinar. Capetele de acuzare au fost: 1- genocid, peste 60.000 de victime, 2 - subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat, 3 - infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești și distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii din orașe etc, 4 - subminarea economiei naționale, 5 - încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse la bănci străine"

Ultima cameră de filmat ia aminte sfârșitul vieții dictatorului.Ca niște școlari duși la detenție, soții Ceaușescu își așteaptă moartea. Pe ecran creierii sunt zburați, sângele zburdă, țara respiră! Nici urmă de empatie din partea foștilor tovarăși!

Cine s-a născut după 1989, trăind într-o țară văzută în presa internațională ca fiind tărâmul vampirilor, al rromilor și al hoțiilor de autoturisme, săracă și prost condusă, știe că ce a fost la Revoluție nu a fost o joacă, că s-a murit pe bune. Ne batem cu pumnul în piept că îi cinstim pe revoluționari, dar îi cinstim din inerție! În realitate visăm la pașapoarte și vize, ne ascundem originile și evităm să vorbim românește. Cine nu rostește cu jumătate de gură că e român, când e întrebat? Bravo clasă, nu ridică nimeni mâna, deci s-a aprobat!

În încheiere, o chestiune care mă bucură în legătură cu acest fel de a povesti, ca un miraj al unor amintiri, ce se intercalează ordonat: caracterul pedagogic al filmului, te învață din ce unghi să privești, și caracterul aproape ireal, mai curând compus chimic dintre teatrul absurdului și improvizația unor masacre, ce se afișează în acest mod datorită camerei. Căci istoria e confirmată ca ceva ce îți poți imagina - așa ne învață pe noi școala.