Permiteţi-mi să spicuiesc din notiţele pe care le-am luat la Războiul lumilor: "După aprox. 15 minute începe prăpădul. Este - care-i cuvîntul?... Cruise alergînd pe stradă şi în jurul lui aoleo uite ce-i acolo s-a mai făcut dar chiar aşa nu s-a mai făcut... un feribot răsturnîndu-se şi aoleo ce-i acolo... prăpădul la Spielberg e pur şi simplu mai prăpăditor decît la alţii... e un fel de - care-i cuvîntul?". Şi o ţin tot aşa pe multe pagini: jalnic, nu? Principala obligaţie a unui cronicar de film, aşa cum o înţeleg eu, nu este aceea de a nota filmul pe o scară de la 1 la 10, şi cu atît mai puţin aceea de a avea dreptate; este obligaţia de a le oferi eventualilor spectatori o prefigurare cît de cît sugestivă, un avant-goût cît de cît lămuritor al experienţei care-i aşteaptă în sala de cinema. Eu, unul, mă bazez pe notiţe. Şi iată la ce hăuliri de neputinţă, la ce fleşcăire totală a vînei descriptive mă reduce un film de Spielberg! Li se întîmplă şi altora, mai buni: atunci cînd Spielberg e-n formă, cînd se aprinde, decolează şi iese în spaţiul lui pur cinematografic, presupun că şi cele mai meşteşugite cuvinte lansate pe urmele lui de presa lumii încep să dea rateuri, să-şi piardă elanul şi să bufnească de pămînt ca bolovanii.
De data asta, felul în care ia startul, fluenţa şi economia mişcărilor expozitive par să indice, dacă nu o formă maximă, cel puţin una medie - poate nu chiar un Minority report, dar nici un Jurassic Park. Îl cunoaştem pe erou (Tom Cruise) - un muncitor din New Jersey, divorţat, tatăl de weekend al unui adolescent melancolic şi al unei fetiţe pline de personalitate. Îl vedem epuizîndu-şi rapid firavele resurse paterne şi rămînînd descoperit, inutilizabil (ca de obicei, presupunem). Şi în tot acest timp vedem lumina. E ca după ploaie, dar parcă şi mai şi: cînd se revarsă generos, spielbergian, cînd se retrage toată o dată, lăsînd o lume plouată, frisonantă, sub un cer încă neîmpăcat. Pe cer se produc deplasări şi alinieri spectaculoase, ca pentru o mare furtună, şi norii aduc vînt. Ciudat este că vîntul bate tot spre nori. În fine, cade primul fulger, urmat de alte 25 - şi toate cad în acelaşi loc. În jurul găurii fumegînde din asfalt se adună lume. Apoi asfaltul crapă, se face bucăţi şi pămîntul îl înghite. Din groapă ies nişte tripozi gigantici, de metal. Ce urmează nu seamănă cu nici un alt "război al lumilor", cu nici o invazie extraterestră regizată vreodată. O diferenţă ar fi că asta nici nu pare regizată: nu surprinzi clădirile aşteptînd cochete pînă cînd cadrul e perfect şi toată sala cu ochii pe ele, ca să poată exploda în condiţiile cele mai avantajoase; nu ai de-a face cu o lume care-şi întîmpină sfîrşitul cu gîndul la impresia artistică. De fapt, care lume? În cîteva secunde, din lumea care se adunase pe stradă, în jurul gropii, nu mai rămîne nimic, nici măcar strada - doar o peliculă subţire de cenuşă pe hainele şi în părul lui Cruise. Năprăsnicia asta e opusul dichisului, al jubilaţiei, al "allez, hop"-urilor şi "et voilà"-urilor de circari, cu care autorii unui film ca Independence day (1996) dirijează sfîrşitul lumii. Mai degrabă te duce cu gîndul la secvenţa debarcării în Normandia din Saving private Ryan, filmul în care Spielberg a venit cu un nou mod de a aranja spectacolul haosului şi al grozăviei - astfel încît publicul să perceapă haosul şi nu aranjamentul, grozăvia şi nu spectaculosul. Ceea ce pare să indice că Spielberg ar vrea să-i luăm în serios pe extratereştrii ăştia. Şi de ce nu? Susan Sontag - rareori descrisă ca o persoană neserioasă - privea filmul SF ca pe o importantă contribuţie modernă la tratarea unuia dintre cele mai vechi subiecte ale artei - dezastrul: "Filmele recente (...) au o morbiditate decisă, accentuată (...) de credibilitatea vizuală, care contrastează puternic cu filmele mai vechi. Realitatea istorică modernă a dezvoltat mult imaginaţia dezastrului". Pe de altă parte, ea scria asta în 1965. Între timp, Independence Day avea să arunce genul în faza lui decadentă, în care imaginaţia dezastrului, în lipsa unei realităţi istorice care s-o alimenteze, se hrăneşte numai cu inovaţii tehnologice şi produce spectacole decis-absurde - nu coşmaruri, ci capricii ale unei civilizaţii care ştie prea bine că e invulnerabilă. Dar între timp s-a mai întîmplat ceva: 9/11/2001. Unii comentatori au prezis atunci dispariţia genului, lucru care nu s-a întîmplat. Dar o recucerire a importantului statut pe care i-l recunoştea Sontag - acela de coşmar colectiv -, o reabilitare a imaginaţiei dezastrului, aşa ceva părea să se impună. Ceea ce poate să explice de ce Spielberg, omul care a făcut E.T., s-a apucat să facă aşa ceva, acum, în felul ăsta. Războiul lumilor nu e în nici un caz o parabolă; e ceea ce pare. Dar e înnegurat, decis-morbid, obsedat de vulnerabilitate şi de neajutorare - un film făcut în vremuri interesante, faste pentru imaginaţia dezastrului. Mi-a plăcut, dar dintr-un motiv sau altul ezit să-l numesc o bucurie.