Războiul lumilor în America post 9/11 are conotaţii mult mai scary, nu invazia extraterestră de tripozi, tripoade, trepiezi sau tripoduri ne dă pe noi pe spate cînd în Irak au murit deja mai mulţi americani ca figuranţii digitali din filmul CMMRÎV (celui mai mare regizor în viaţă ™). Adică Steven Spielberg, care nu putea să rateze momentul ca, încă odată în viaţă, să facă un film care să-ţi bage trepiezi în ochi, care nu spună nimic, dar care să facă vâlvă şi bani cum n-a mai făcut de la Jurassic Park încoace. Uniunea dintre Spielberg şi Tom Cruise, două forţe mai uriaşe ca tripozii din film, a mai dat chix odată, în finalul la Minority Report, unde ca de obicei Spielberg şi-a dat cu filmul în cap. Acum însă miroase şi a scientologie; L. Ron Hubbard, naşul sectei (pardon religiei), lui Cruise este un scriitor SF obsedat de Alien probing iar magnum opusurile sale au dat cinematografiei capodopere precum Battlefield Earth.
Poate sunt paranoic şi de fapt filmul e chiar proiectul preferat al lui Spielberg, care s-a auto-intitulat mare fan al lui H.G. Wells şi al lui Orson Welles (al cărui script radio la Războiul lumilor l-a folosit pe post de inspiraţie). Dar Spielberg mi-a dat cu tripozii în cap, de m-a apucat migrena. Peste 70% din critica americană e de altă părere (unii îl văd ca o metaforă a vremurilor noi, cu război, un Spielberg întunecat, matur şi dramatic, umanist). Iar spectatorii s-au îmbulzit în weekendul de Ziua independenţei să vadă cum Tom Cruise şi copiii lui fug de extratereştrii răi şi nemiloşi (ar fi fost mai răi şi nemiloşi dacă nu ni-i arătau). Mi se par mai corecte pastişele bombastice Armageddon şi Independence Day, Michael Bay şi Roland Emmerich nu-şi fac probleme în a crea filme proaste, groase, entertainment cras, care urlă la maximum în surround şi DTS... Spielberg vrea să facă entertaiment intelectual, eficient, creat în laboratorul propriu cu tot arsenalul ştiinţific al artei filmului, dar la sfîrşit face mereu aceiaşi concesie care strică tot, o mişcare la fel de ştiinţifică, anume the Spielberg touch.
Efectele sunt absolut impresionante, aflate în planul 3, camera se mişcă fluid, odată cu personajele, vedem numai ce văd ele. Spielberg se auto-citează (filmul e un best of de momente de filmele lui), rezolvă problema cu Titanicul făcând propria sa variantă a secvenţei, citează din Dr. Jivago (după cum a mai făcut-o în Poltergeist), iar scenaristul Koepp foloseşte idei din filmul său de debut, Trigger Effect / Efect de recul. Dar scăpările sunt inacceptabile, gafe de continuitate şi coerenţă, (după efectul EMP, camerele merg), plus penibilităţi (povestea cu fiul lui Cruise). Muzica lui John Williams este Bernard Hermann curat (cel mai plagiat/omagiat muzician al tuturor timpurilor). Nu se pot scuza nici asemănările flagrante cu Signs / Semne, filmul lui M.Shyamalan dar cel mai supărător este finalul, care dărâmă tot ce s-a construit până acolo în acest nou parc de distracţii din Hollywoodland, (nu mă refer la finalul coitus intrerupt din romanul lui Welles, ci la cel al eroului lui Spielberg, adică mega-starul Tom Cruise). Eu rămân cu celelalte războaie ale lumilor, în cinci puncte.
1. Romanul lui H.G. Wells (1898)
2. Show-ul radio al lui Orson Welles (1938)
3. Filmul lui Byron Haskin (1953)
4. Albumul lui Jeff Wayne cu Richard Burton, Phil Lynott, JustinHayward şi Chris Spedding la chitară (1978), remixat techno de curând, cunoscut la noi pe vremuri ca muzica de fundal de la Drumuri europene.
5. Partea a doua a romanului grafic de Alan Moore şi Kevin O'Neill, League of Extraordinary Gentlemen, unde invazia marţiană are parte de un twist mai înfricoşător decât toate cele bricolate vreodată de M. Shyamalan (2004).
Cât despre filmele cu invazii extraterestre, prefer Mars Attacks al lui Tim Burton (ak, ak, ak).