O scrisoare deschisă - Vestul singuratic

Cu scuzele de rigoare, textul care urmează îşi va dezvălui înţelesul mai ales celor care au aplaudat deja extraordinarul spectacol Vestul singuratic,  montat de Cristi Juncu la Nottara. Pe textul copleşitor al irlandezului Martin McDonagh, tradus încântător de Bogdan Budeş, Juncu le oferă lui Florin Piersic Jr. (bucurându-se de fiecare replică şi de fiecare gest), Vlad Zamfirescu (dansând în ritm aiuritor pe ritmul comedie-dramă-comedie-dramă), Andi Vasluianu (tulburător şi ataşant, deşi apăsând o idee prea mult pe soluţia bahică, cu precădere în marele monolog) şi Ioanei Calotă (entuziasmantă în scena lacului) şansa unor roluri cum nu multe au mai existat şi vor mai exista în carierele lor. Cum de se poate râde atât de mult în ambianţă celui mai neliniştitor spectacol din Bucureştiul clipei, e probabil marele secret al acestei piese pe care chiar se poate clădi the New Nottara.
 
Atunci când drumul fiecărei zile către noapte e musai să fie udat, stropit, înecat în fabuloase porţii de whisky
Atunci când puştoaicele ce formează o prăpădită de echipă de fotbal îşi înving adversarele prin dezmembrare fizică şi grabnică expediere de pe terenul de joc pe masa de operaţie
Atunci când elevele de liceu fac un ban vânzând alcool din poartă în poartă şi transformă în porno-poantă orice posibilă aluzie la propriul (eventual) erotism
Atunci când bărbaţii trecuţi de 30 de ani (virgini ori ba, puţin importă!) îşi definesc sexualitatea exclusiv în raport cu fantasmagorice experienţe romantice trăite pe vremea liceului
Atunci când cea mai mică urmă de feminitate e de căutat pesemne în trecut, căci prezentul îşi râde până şi de un nume precum Maria, preferând să aglutineze femeile sub denumirea generică de Girleen
Atunci când doi fraţi fără de mamă îşi ucid tatăl pe motiv de freză şi îşi marchează teritoriul crimei cu iniţiala victoriei pe motiv de omertà
Atunci când criminalii umblă liberi pe străzi, sub ochii netulburaţi ai comunităţii
Atunci când pentru oricâte crime există încă speranţa izbăvirii păcatelor, în timp ce pentru o singură sinucidere iadul e unica destinaţie posibilă
Atunci când copilăria a doi fraţi e doar epoca ce marchează începutul unui infinit şir de fapte menit să ducă la dezintegrare reciprocă
Atunci când suprema dovadă de curaj devine capacitatea de a nu rări paşii cuprinşi de apa lacului ce îţi înghite treptat nenorocul de a te fi născut
Atunci când substantivele nu mai au plural, adjectivele nu mai au gen, pronumele nu mai au prepoziţii, adverbele nu mai au reguli, cuvintele nu mai au sens ("Bah, să fie clar, astea e a mele! Tu mănânci decât chipse care le cumperi cu banii tăi, ce pula meu!")
Atunci când statuetele ţin loc de zei şi căldura ochiului de aragaz înlocuieşte căpruiul retinei vii
Atunci când înmormântările sunt şanse sigure de pişcot (patee, în dialect rural), rupând astfel monotonia hranei ce altfel nu vine decât la pungă (nu, aragazul nu e de folos aici; el găteşte doar cina tainei de pe urmă a idolilor de plastic)
Atunci când frumuseţea trăieşte cât un ciob dintr-o sonată de pian zapata pe un radio prăfuit, iară iubirea ţâşneşte, ca de la adolescentă la preot, când deja e prea târziu şi cu totul inutil,
Atunci când cruzimea faţă de aproapele devine regula jocului şi orice încercare de a opri auto-genocidul sfârşeşte în aburi de alcool îndoit cu apa ori cu pipi
Atunci când impotenţa binelui e marele motiv de miştocăreală la curtea lui Rău-Împărat
Atunci, în miezul acelei omeniri fără de oameni, se cade să îţi bagi mâinile în oala ei de viaţă şi să urli de durere ca şi cum ar mai exista pe lumea asta o fiinţă, măcar o singură fiinţă, în posesia propriei sale perechi de urechi. Şi să scrii, cu ultima brumă de energie topită într-un grăunte de bunătate, testament fresh pentru un (iluzoriu) nou început. Hai, curaj şi Guiness, părinte!