Off The Map - un kitsch solar

Off the Map nu prea e un titlu care să-ţi inflameze curiozitatea. Dar nici filmul în sine nu e unul în care nodurile intrigii să ia foc, iar eroii să treacă la modul cel mai pregnant prin transformări uluitoare. Înşurubîndu-şi eroii în inima statului New Mexico, într-o aşezare pustie unde vecini le sunt doar coioţii şi urşii, regizorul (care e şi actor) Campbell Scott a vrut să facă un film "pe linişte".

Ar fi vrut un fel de poem în care imaginea deşertului şi a apusurilor, a "magicului" spaţiu vast dimprejur să domolească şi să fluentizeze transformările prin care trec eroii. Să le provoace transformări interstiţiale, aproape de nevăzut cu ochiul liber pînă nu se desăvîrşesc. Magia Mexicului vine însă numai din frumuseţea peisajelor şi poate din poţiunile pe care Arlene (Joan Allen) le foloseşte, şi deloc din povestea în sine şi din concepţia regizorală. Adaptare a unei piese de teatru (scrisă de Joan Ackermann), filmul are tot ce-i trebuie unei invitaţii la o vacanţă în New Mexico, loc neatins de microbul civilizaţiei, unde oamenii vînează veveriţe ca să mănînce, ei de altfel vînînd exact atît cît le trebuie, ca indienii respectuoşi cu pămîntul care-i găzduieşte.

Filmul emană un kitsch cald, începînd cu locuinţa familiei Groden care, deşi aparţine unei familii sărace, e solară, tihnită, ruptă din reviste - şi continuînd cu momentele filmului şi schiţele agentului de la Fisc, convertit în pictor de magia locului. Unul din vîrfurile acestui kitsch solar şi totuşi casnic pentru că e altoit pe istoria unei familii mai ciudăţele, confruntate cu depresia tatălui, e secvenţa în care agentul de la Fisc, un june de la oraş, o vede pentru prima oară pe sălbatica Arlene, descendentă a indienilor Hopi, adulmecînd goală, cu o pălărie de pai legată neglijent-studiat la gît, un coiot. Campbell Scott face nu numai filmul cu mintea şi sufletul orăşeanului atras de sălbăticie, dar şi filmul celui care simte probabil lucruri, dar nu are instrumente, nu ştie să le exprime şi care, în plus, se foloseşte de trucuri luate din alte părţi.

Out of the Map e lipsit de emoţie, dar cu o certă înclinaţie spre calofilie şi o dorinţă de a face film independent, ca pentru Festivalul de la Sundance, dar cu mijloace devenite recurente. În acest context, inclusiv acordurile jazzy de pe coloana sonoră sunt stridente şi îl fac pe spectator să regrete că nu i s-a pus în faţă mai degrabă un film extrem de simplu, simplist chiar. Copleşit de magia nordului statului New Mexico, Campbell Scott dă totuşi o secvenţă memorabilă, foarte frumoasă, pentru care ar merita poate să continue să facă film - e vorba de momentul morţii pictorului, cînd figurii acestuia, cu o urmă de lacrimă în colţul ochiului, i se înlănţuie imaginea clară a norilor albi pe un cer complet albastru. Out of the Map e dovada faptului că nu e suficient să vrei să faci altfel de filme decît cele din curentul oficial. Şi marginile au capcanele lor.