Excentricitate - Off the Map

Oricine frecventează multiplexul ştie că nu trebuie să-şi facă griji dacă, după cinci minute de film, se va trezi complet surd. E o parte firească a experienţei pentru care a plătit. Nu-i exclus să fie chiar partea cea mai bună: anestezierea prin zgomot a unui creier care va fi expus, timp de două ore, la se întîmplă pe ecran, a devenit - mai ales vara - o măsură umanitară, un act de mizericordie. Deci nimic şocant. Şocant e să intri la Off the Map şi, după cinci minute, să devii conştient de linişte. Conform notiţelor mele, cele mai importante surse de zgomot din acest film sînt: o cucuvea; un coiot; deşertul din New Mexico în secvenţele nocturne, respirînd ca într-un somn profund; şi vocile oamenilor care locuiesc acolo.

Iniţial e vorba despre numai trei persoane - tata (Sam Elliott), mama (Joan Allen) şi copilul (o fetiţă de 12 ani - Valentina De Angelis) -, cărora li se alătură ocazional un vecin (străbătînd zeci de kilometri în acest scop). Cum au eşuat acolo? Ei bine, n-au eşuat; au ales (în fine, părinţii au ales) să-şi întemeieze căminul într-un loc neconectat la reţelele telefonice şi electrice, unde pot să trăiască din vînat şi pescuit, de pe urma grădinii, din explorarea gropii de gunoi a celui mai apropiat oraş, din schimburi cu orăşenii şi din pensia de veteran a bărbatului, care a luptat în Coreea. Asta ar însemna că acţiunea (dacă se poate numi aşa) se petrece în epoca războiului din Vietnam şi opţiunea acestei familii poate fi pusă în legătură cu numeroasele acte de dezangajare şi autoexil înregistrate la vremea aceea în rîndurile dense ale cetăţenilor americani care nu se mai recunoşteau în acţiunile ţării lor. Interesant e faptul că filmul lui Campbell Scott nu ne încurajează să facem astfel de legături: ecourile protestelor politice din epocă sînt inaudibile, iar ecourile experimentelor hippy din America anilor '60-'70 sînt, aş spune, mult mai slabe, mai puţin clare decît ecourile transcendentalismului american propovăduit cu mai bine de un secol în urmă de Emerson şi Thoreau.

Un actor ca Sam Elliott e o alegere superbă în contextul ăsta: faţa lui, clar formată în plein-air, e practic o efigie a aşa-numitului "spirit al frontierei". Cînd începe filmul, spiritul lui nu e în cea mai bună formă. După cum ne anunţă fata (vorbind din prezent), evenimentele din film se petrec "în vara în care tata a fost deprimat". Îl vedem stînd pe scaun, cu privirea în gol, gura întredeschisă şi o lacrimă şiroindu-i pe obrazul nebărbierit: aşa-şi va petrece toată vara, tot filmul. V-am spus că nu-i un film de acţiune. Cel mai spectaculos eveniment e apariţia unui inspector de la fisc. Acesta vine să-i ancheteze pe protagonişti (care de ani întregi nu şi-au mai completat declaraţiile de impozite), dar rămîne cu ei după ce e rănit grav de o albină - probabil în timp ce se holba la soţie, pe care a găsit-o grădinărind în pielea goală. Dragi iubitori de sex şi violenţă, mă tem că asta-i tot ce vă putem oferi săptămîna asta.

Acum pe bune: cum s-a strecurat acest film în cinematografele noastre - mai ales în programul lor de vacanţă? Arată ca un inorog printre bovine. Nu m-a mirat să aflu că era cît pe-aci să nu fie distribuit nici în SUA (evenimentul s-a produs abia anul acesta, deşi premiera avusese loc la Festivalul de la Sundance în 2003). Un film atît de devotat excentricităţii (în sensul ei literal: ceea ce se găseşte în afara centrului, ba chiar în afara desenului, în afara hărţii - acesta fiind şi titlul original) aproape cerea să fie oprit la intrarea în circuitul cinematografic comercial; oprit şi luat la rost. Ce-i trebuie lui un loc în circuit? Ce se întîmplă la sfîrşit cu depresia eroului - cine sau ce i-o ia? Răspunsul pare să aibă legătură cu inspectorul de la fisc, care se prezintă ca un deprimat de carieră (de la vîrsta de 6 ani, cînd şi-a pierdut mama), se îndrăgosteşte (platonic) de soţia eroului şi se pune (cu succes) pe pictat, dar atunci ce se întîmplă cu inspectorul de la fisc? Moare pentru că "aşa e mai interesant", sau există raţiuni artistice mai înalte? Care ar fi alea? Care e miza întregii chestii? Uneori pare atît de precară şi de preţioasă încît te întrebi ce-o împiedică să se împrăştie în pustiu, ce-o ţine cu picioarele pe pămînt. Căci ceva o ţine, şi presupun că acel ceva - un amestec de vigoare aspră şi empatie vibrantă - le aparţine celor două femei. Au aceeaşi privire neintimidabilă, aceeaşi stăpînire de sine. Nu fac mare caz de depresia care s-a abătut ca un blestem asupra bărbatului, dar lucrează în linişte la o cură, fiecare pe frontul ei; există un moment frumos în care fetiţa se joacă de-a dresoarea şi, ştiind că tatăl ei e prin preajmă, începe să tachineze un invizibil animal deprimat. Filmul nu-i o făcătură, are puls, şi spectatorii care au rămas pînă la sfîrşit nu păreau chiar nesatisfăcuţi - derutaţi, dar şi odihniţi, ca după un vis blajin-extatic. În fond, poate că nu e o alegere atît de nepotrivită pentru vacanţă.