Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Birdman

Despre ce vorbim cînd vorbim despre cinema - Birdman


Observator Cultural, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O scenă importantă din Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance), noul film al lui Alejandro González Iñárritu, lansat recent şi în cinematografele româneşti, se petrece într-un bar de pe Broadway. Acolo, actorul "expirat" Riggan Thomson (Michael Keaton) îi reproşează influentului critic teatral Tabitha Dickinson (Lindsay Duncan) că - fie din comoditate, fie din laşitatea de a-şi asuma riscuri - îşi scrie cronicile recurgînd mereu la etichete salvatoare. Mai mult, în loc să facă observaţii pertinente despre structura operei şi intenţiile creatorului acesteia (cum ar trebui, în opinia acuzatorului), criticul îşi expune opiniile mizerabile, bazate pe nişte comparaţii chiar şi mai mizerabile, confundîndu-şi ideile prefabricate cu cunoaşterea autentică.
 
Trebuie să adaug că protagonistul filmului, care-şi cîştigase celebritatea, în urmă cu peste două decenii, apărînd pe ecrane în costumul supereroului Birdman (Omul Pasăre din titlu), este deja puţin abţiguit, iar criticul teatral tocmai i-a promis că-i va desfiinţa adaptarea dramatică după povestirea Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire de Raymond Carver (cu care Riggan speră să obţină, în sfîrşit, aprecierea elitelor culturale, deopotrivă ca actor şi ca regizor), deşi nu a văzut încă spectacolul, pur şi simplu pentru că-l urăşte, la fel cum urăşte tot ceea ce el reprezintă.

Totuşi, chiar dacă ţinem seama de contextul în care sînt rostite acuzaţiile de mai sus, ele ar trebui, cred, să ne pună pe gînduri cel puţin pe noi, cei care pretindem să fim (a)creditaţi drept critici (literari, teatrali, cinematografici etc.). Dacă ne limităm la lumea filmului, şi noi am fost, probabil, învinuiţi de unii cineaşti că nu le-am înţeles intenţiile, din moment ce nu ne-au plăcut filmele lor. În acelaşi timp, ne-am trezit destul de des, atunci cînd ne scriem cronicile, căutînd etichete, asemănări sau referinţe cinematografice, pentru a putea prezenta cît mai competent nişte filme (sau, mai bine zis, pentru a părea cît mai competenţi cititorilor noştri). La urma urmelor, despre ce vorbim cînd vorbim despre cinema?

Avem în faţă noul film al lui Iñárritu (pe care - deşi îl admir pe prozatorul Guillermo Arriaga, cu care a colaborat la primele sale trei lungmetraje - îl prefer în faza sa post-Arriaga). Cum abordăm acest film? Mai întîi, găsim o etichetă care ni se pare potrivită pentru Omul Pasăre, la fel cum procedează Tabitha Dickinson cu spectacolul lui Riggan Thomson (în cronica ce dă subtitlul filmului): de pildă, "suprarealist" (deşi, evident, nu e vorba de suprarealismul lui Luis Buñuel). Apoi, trecem în revistă toate similitudinile şi trimiterile care ne trec prin cap (sau care au trecut deja prin capul altcuiva), nu doar din cinematografie (francizele cu supereroi - mai ales Batman, pentru că Michael Keaton l-a interpretat pe justiţiarul din Gotham City în cele două episoade ale lui Tim Burton -, Rope de Hitchcock, Otto e mezzo de Fellini, Mulholland Drive de Lynch, Russian Ark de Sokurov, Black Swan de Aronofsky, Gravity de Cuarón ş.a.m.d.), ci şi din teatru (Macbeth, din care chiar este preluat un citat în film). Iar, la final, mai dăm şi un verdict, care poate fi entuziast, condescendent sau dezamăgit. Toate bune şi frumoase, dar oare n-am pierdut pe drum lucrul cel mai important (dar şi inefabil), anume Cinematograful?

De exemplu, cum putem descrie în cuvinte minunile regizorului şi ale directorului de imagine Emmanuel Lubezki? După cum poate ştiţi, exceptînd începutul şi un moment dinspre final, Iñárritu şi colaboratorii săi camuflează toate tăieturile de montaj, lăsîndu-ne impresia unui cadru-secvenţă ce se apropie de două ore. Însă incontestabilele virtuţi tehnice ale filmului (inclusiv la capitolul sunet) nu-i eclipsează vastul univers ideatic, în care sînt  opuse Hollywood şi Broadway, popularitate şi prestigiu, realitate şi iluzie, responsabilităţi şi demoni, societatea de consum şi "societatea spectacolului" etc., la fel cum nu eclipsează nici interpretările magnifice ale actorilor (cu două comeback-uri de senzaţie, pentru Michael Keaton şi Edward Norton, dar şi cu un moment de glorie pentru Emma Stone).

Fiecare cadru lung merită analizat pe larg, urmărind cum camera de filmat se mută de la un personaj la altul sau de la un prim-plan la un plan larg şi din nou la un prim-plan (planurile strînse, dominante, pot deveni claustrofobice), cum zgomotele de fundal sugerează trăirile protagonistului sau cum muzica extradiegetică devine diegetică prin introducerea în cadru a unui toboşar, pe stradă sau în culise. De fapt, Iñárritu se joacă permanent de-a cinematograful, la fel de demiurgic ca şi protagonistul său, iar rezultatul este fascinant. Indiferent de ce se va întîmpla la Oscaruri, Birdman este un film pe care trebuie să-l vedeţi (preferabil pe ecran mare) pentru a înţelege mai bine cinematograful actual, iar Alejandro González Iñárritu se numără, alături de Richard Linklater şi Christopher Nolan, printre cei mai interesanţi regizori de azi de la Hollywood.




 Toate articolele despre Birdman


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihai Fulger


Alte articole

 Filmul din capul nostru - Birdman, Maria Andrieş
 Absorbiţi de ei înşişi - Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance), Andrei Gorzo
 Un anumit tip de plan-secvenţă - Birdman, Ion Indolean
 Sudoare şi sânge - Birdman, Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer