Viața ca o modă - Mobilă și durere

Ce mai e la modă? Ce țoale se mai poartă? Ce animale de companie sunt cool zilele astea? Ce mai face lumea după muncă? Apropo de muncă, cum devine treaba cu cariera? Bagi cărbuni la început, tragi un tun-două, prinzi niște cheag și apoi trăiești liniștit? Da' cu amorul cum procedăm? Cum dă bine să iubești în vremurile astea?
 
Am auzit că se poartă hainele rupte și jegoase. Look-ul cât mai sărăcăcios. Și câinii mici, cât mai mici, să intre în poșetă. Pentru after-hours, s-a inventat hobby-ul. Mai un tenis, mai o bicicletă. La birou e bine să urci. Nu contează cum și de ce. Să urci. Și să nu-ți faci treaba prea bine că bate la ochi și enervezi pe cine nu trebuie. Fii lingău și mediocru, ce mama dracu'!
 
Cât privește partea cord-ială, se cuvine să prestezi bine în pat (un hobby cu accent pe latura fizică ajută!) și deloc în rest. Familia există pentru a fi pusă în vitrină și atât. Să nu te pună necuratul să te îndrăgostești că singurătatea te mănâncă! Love is soooo yesterday!
 
Dacă ai bani, trend-ul actual e să-i investești în artă. Ce-ai zice de niște tablouri? Dacă nu ai bani, fă-i! Lasă totul deoparte și fă-i! Nimic altceva nu contează. Iar după ce îi faci, întreabă și tu pe cine cunoaște ce să faci cu ei. Că poate s-or schimba tendințele până atunci și tablourile n-o să mai dea bine.
 
Și tot așa, ipocrizie după ipocrizie, produs sintetic după produs sintetic, rețetă după rețetă, pentru vreo 3 ore. Ăsta e Mobilă și durere la Centrul Cultural pentru UNESCO. De și cu trupa lui Victor Ioan Frunză. Nu, nu, textul nu e strict contemporan. E din 1974. Teodor Mazilu. Da, domnule, hipstereala e o invenție atât de veche, că până și viața urbană în comunism ajunsese să mustească de dânsa. Iar povestea cu tablourile, încătușată zilele astea de DNA, e scrisă de vreo 41 de ani.
 
Ne dăm de coate de cât de actual e Caragiale? Mazilu e încă mai atroce! Nici dacă NSA, CIA, SRI și toate ex-KGB-urile de pe lumea ar colabora întru supravegherea eternă și generalizată a speciei umanoide n-ar obține informații mai explozive decât cele oferite de piesa lui Mazilu, unul dintre cele mai bune texte dramatice pe care limba română are onoarea să le găzduiască în original.
 
Și purtați de o așa bijuterie textuală, Frunză și ai lui s-au dus sus, sus de tot. Acolo unde au mai fost doar la Îngeri în America. După o primă parte în care apasă până la demență pe potențialul comic al vorbelor și situațiilor, regizorul propune o repriză secundă cu ritm ceva mai așezat, în care cioburile produse de exploziile repetate din primul mitan prind a se lipi în forma unei uriașe și teribile oglinzi.
 
Actorii își împart și ei hălcile temporale. Înainte de pauză, Adrian Nicolae și George Costin produc repetate momente în care comicul de limbaj, de gest, de inteligență confiscă respirația spectatorilor și adjectivele cronicarilor. Capacitatea de efort mental și fizic, felul de a rosti și de a gesticula, mimica, sincronizarea fac din cei doi poate cel mai bun cuplu de actori de văzut pe scenele românești. De n-ar fi prea grandios, deci prea lesne ironizabil în stil mazilian, "genial" ar scrie pe ei.
 
După o primă parte discretă, Nicoleta Hâncu (pe care o așez, fără ezitări, dar cu multe și plăcute emoții, în primele trei ro-actrițe ale momentului) crește vertiginos în jumătatea secundă, ajungând să aproape confiște un final pe care îl învelește într-un cocon deopotrivă cald și sarcastic, ademenitor și respingător. Același traseu evolutiv e urmat de Sorin Miron, care abordează, totuși, un stil de interpretare liniar, fără nuanțele și variațiunile propuse de partenera din scenă. Corectă și atât prestația Irinei Bucescu, într-un rol ce oferă un potențial insuficient explorat.
 
Marea revelația a distribuției este însă Andrei Huțuleac, vocea, corpul și capul personajului ce face legătura între variatele forme de delir ce vizitează feluritele cupluri (șef-subaltern, iubit-iubită, soț-soție x 2), conștiința ce înțelege totul, tot ce a fost, tot ce este, tot ce va fi și, mai ales, tot ce nu va putea fi niciodată pe aceste meleaguri. Când peste ancestralul obicei de a fura (oricând, oricât, de la oricine), se așază moderna, post-moderna, post-post-moderna tendință de a fugi (după mode, după fițe, de sine, de tine, de mine), ceea ce se obține e o societate în care alternativa onestă e pahar-pistol.
 
Omul lui Huțuleac știe adevărul, dar, în spiritul epocii în care piesa a fost scrisă, în spiritul epocii în care piesa este jucată, alege să spună opusul său. Unicul individ dintr-o menajerie de humanoizi xeroxați se deghizează în șofer-consultant pe drumul șablonizării.
 
E aproape imposibil de descifrat ce e mai teribil în epilogul acestei tragedii cu manifestări comice: uriașa forță a mareei kitsch-oase ce inundă creierele massificate (extraordinară plasticitatea imaginilor oferite de scenografia și costumele Adrianei Grand, expoziție terifiantă a mutilării abundente și fără de speranță a gustului pentru frumos) sau abandonul cinic pe care puținele minți capabile să genereze contra-greutăți îl aleg.
 
În 1977, Marin Preda scria Viața ca o pradă. Trei ani mai devreme, Teodor Mazilu lansa Mobilă și durere, piesa al cărei alter-titlu ar putea fi "Viața ca o modă". În lumea lu' Sile și Gore, viața e prada favorită a modei. Iar puținii Hamleți rătăciți în zonă, cândva Ladimi, s-au auto-retrogradat la statutul de Urecheați. Băiete, țuica de Văleni și muzica!