Atunci când a fost posibil, am citit textul piesei înainte de a vedea punerea în scenă. Dar acest demers mai este posibil doar pentru textele deja clasice, pentru cele ale autorilor moderni limita tinzând către imposibil. Astfel, am păşit în terra incognita având curiozitatea setată la maxim când am mers să văd pe scena Naţionalului ieşean piesa lui Davide Carnevali, Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin.
Şi dacă am pomenit de limită, trebuie să spun că suntem deja într-un cadru matematic ale cărui graniţe doar par imuabile, iar în loc de cifre, vectorii cu care operăm sunt cuvintele. Textul piesei este şi despre ele, despre sensul lor propriu sau altul, căpătat printr-o re-definire a memoriei şi imaginaţiei.
Reconstruirea istoriei
Davide Carnevali a declarat că a scris un text "despre posibilitatea reconstruirii istoriei, despre istoria personală a unui om pe cale să-şi piardă parcursul logic al vieţii şi, prin urmare, propria identitate".
Mie îmi pare că "istoria" e un cuvânt cam mare şi chiar dacă dramaturgul pomeneşte de istoria comună a unei Europe debusolate - care se zbate între un trecut războinic şi un viitor politic incert - prefer să rămân la "individ", la măruntul anonim care poate face istorie fără să aibă habar.
Uitarea ca mod de viaţă
Bătrânul tată - personaj interpretat de Călin Chirilă - îşi trăieşte toate zilele la fel, într-un ritm monoton, închis între graniţele propriei minţi cuprinse de boală. Ticurile prezente prin gesturi (ridicatul din pat, urcatul pe o canapea, privitul în gol la o uşă închisă) şi dialog repetitiv (care, deşi tragic, uneori stârneşte râsul) ne introduc pe nesimţite într-o lume interioară bântuită de uitare. Linia temporală nu este continuă, ci fragmentată în piese de puzzle pe care spectatorul le poate aranja în ce ordine doreşte. Războiul s-a terminat sau nu; toate armatele sunt la fel, într-un amestec eterogen de nemţi, ruşi sau americani; trăirile personajului se contopesc cu gesturile pe care le face (cel mai evident este acela în care îl urechează pe fiu), într-o căutare perpetuă a unui ceva care să diferenţieze imaginarul de realitate. Fiul vrea să înţeleagă ce se întâmplă cu tatăl său (de unde obsesia faţă de un tablou aflat odinioară pe un perete, de exemplu), doctorul vrea să construiască un caz de observaţie clinică, documentat în mod ştiinţific; niciunul dintre cei doi nu-şi pune problema dacă bătrânul vrea să-şi amintească (se face referire, la un moment dat, la un eveniment tragic care implică moartea soţiei sale).
Reîntoarcerile în trecut se petrec pe două planuri, primul fiind cel în care fiul iniţiază - la îndrumarea medicului - jocuri de cuvinte şi asocieri de imagini cu pozele dintr-un album de familie, iar cel de-al doilea fiind cel în care ni se prezintă încercarea personajului de a scăpa de trimiterea pe front prin mituirea comisiei de recrutare. Punerea în scenă a acestor două planuri este realizată în aşa fel încît noi ceilalţi să putem conştientiza că în mintea unui om atins de dementia senilis trecutul şi prezentul se întrepătrund, graniţele devenind aproape inexistente. Câteodată are loc o ruptură între aceste graniţe, cînd normalitatea pare că-şi recapătă locul firesc în prezent, dar creând de fapt un contrast la fel de bulversant ca şi celelalte planuri (momentul cînd, perfect lucid, bătrânul declară: "ştiu că acesta nu e un pistol, ci o furculiţă, dar nu vreau să-mi mai amintesc nimic despre asta"; ca şi cum uitarea ar fi o alegere perfect conştientă).
Kraepelin, Dabija şi tocăniţa de iepure
După vizionarea spectacolului am citit cine a fost Emil Kraepelin, despre studiile şi concepţiile lui revoluţionare, aflate în opoziţie cu teoriile la modă din timpul său. Considerat părintele psihiatriei ştiinţifice moderne, Kraepelin a fost de părere că aceasta e o ramură a medicinei şi că ar trebui investigată prin observaţii şi experimente ca oricare dintre ştiinţele naturale. El a teoretizat că prin studii de caz şi prin identificarea tulburărilor specifice, progresia bolilor mintale ar putea fi prezisă, după luarea în considerare a diferenţelor de personalitate individuale şi a vârstei pacientului la începutul bolii.
Deşi e mult mai cunoscut pentru conceptul dihotomic al psihozei, Kraepelin a fost şi un pioner în cercetarea psiho-farmacologică, combinînd testarea subiecţilor cu substanţe precum alcool, cofeină sau cloroform şi teste psihologice. În acest mod, prin studiu şi examinare, şi nefiind empatic cu pacienţii săi, el a avansat ideea că e mult mai important să observi o persoană decât să asculţi ce spune.
Alexandru Dabija este ca un dirijor nevăzut, dar pe care-l simţi prezent în orice moment-puzzle al spectacolului. A declarat că i s-a dus buhul pentru lucrul cu actorul, iar lucrul acesta se vede în felul în care sunt construite relaţiile dintre personajele sale de pe scenă şi în felul în care acestea interacţionează între ele şi cu spaţiul-decor. Mergând pe ideea extrasă din conceptele psihiatrului german, Dabija construieşte această piesă provocând în mod subtil procese de introspecţie amănunţite în spectatorul obligat să devină un observator clinic al poveştii din faţa sa.
Tocăniţa de iepure reprezintă una din multitudinile de variaţiuni integrate în text, în care două dintre personaje caută un punct de sprijin. La un moment dat, ca şi cum ar fi coborât direct din oala de gătit, spiritul iepurelui sacrificat apare în scenă pentru a ne spune că îi este frică de pisici. Este din nou un contrast între normalitatea ancestrală a acestei frici şi suprarealismul à la David Lynch, încă o dată două planuri se întrepătrund, subţiind graniţele dintre realitate şi imaginar.
Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, de Davide Carnevali
traducere: Sorana Lupu
regia: Alexandru Dabija
scenografia: Dragoş Buhagiar
cu: Călin Chirilă (tatăl), Doru Aftanasiu (fiul), Ionuţ Cornilă (doctorul) şi Radu Homiceanu (iepurele)
producţie: Teatrul Naţional Iaşi.