Les nuits d'été în Competiţia TIFF, 2015

Cabareturi în care pluteşte lasciv fumul de ţigară, aburi de alcool şi cocote ţanţoşe, căţărate pe tocuri de dame, fardate şi parfumate ca nişte adevărate lady-uri, mişcând graţios şoldurile, cu alură falică, masculină, dar fără dorinţa de a transgresa interdictele unei societăţi măcinate de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, sub auspiciul unor nopţi de vară, sunt doar câteva ponturi despre Les nuits d'été. Nimic din ceea ce ar putea fi pudibonderia sau moştenirea victoriană cu privire la interdictele sexuale, nu rămâne uitat în procesul de-a dreptul sublim de deconstrucţie realizat de Mario Fanfani, regizorul filmului, parte din Competiţia TIFF 2015.

"Nu te naşti femeie, ci devii femeie", una din cele zece reguli de aur ale micuţului grup de travestiţi din orăşelul francez Metz al anilor '60, hotărât să se răscoale împotriva barierelor, a tabu-urilor şi a discriminărilor sexuale care domină secolul XX. Întâlnirile clandestine ale acestor travestiţi adună laolaltă lume din toate păturile sociale, ştergând sub masca feminităţii induse orice motiv de superioritate falică. Michel, sau Mylène, sub identitatea sa feminină, este un notar respectabil care visează să candideze pentru preşedinţia Senatului. Are o familie fericită, cu o soţie (Hélène) cu un aer uşor masculin. În întâlnirile clandestine de la căsuţa de vacanţă, pe care tot încearcă să o vândă din dorinţa de a scăpa de această latură feminină (care se manifestă în secret de cincisprezece ani), Michel îşi riscă poziţia socială. Când este descoperit, într-un final, de Hélène, Michel nu poate argumenta decât că el este altfel, ca de fapt amândoi sunt altfel, aspect care i-ar uni pe cei doi soţi în jocul pervers al complicităţii genurilor subversive.
 
Povestea în sine nu este una fantastică, dar modul în care Mario Fanfani surprinde fiecare detaliu al transformărilor prin care trece genul masculin în a-şi descoperii feminitatea obscură, acea dualitate yin-yang a existenţei umane, trece dincolo de o simplă fanfaronadă teatrală. Subtilitatea cu care este surprinsă în anumite scene, sensibilitatea şi gingăşia feminină, sau modul exagerat pe alocuri de a reda eticheta de femeie, ridiculizează oarecum această graniţă tranşantă dintre genuri. Androginia promovată, mai ales în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial răscoleşte şi o realitate tristă care a dus la naşterea acestui fenomen al travestiurilor / travestiţilor. Camaraderia din război, dorul de casă şi de genul feminin, a dezvoltat involuntar un sentiment de inversiune în rândul bărbaţilor. Loialitatea cu care se protejau unii pe alţii pe câmpul de luptă a dezvoltat o apropiere mai mult decât frăţească între ei. Însă nu acest gen de explicaţii îl caută filmul, ci revelarea unei crize de identitate a genului masculin, castrat de traumele războiului. Masculinizarea genului feminin rămas acasă pentru a sprijini din umbră războiul şi a plânge pierderile omeneşti, poare fi un motiv în plus în creşterea fenomenului homosexual. Dar cu toate acestea, filmul nu este unul trist, motivul războiului este inserat mai mult ca fenomen intertextual, la adresa jocurilor pline de opulenţă în procesul de metamorfozare feminină.