Joaca transsexualităţii îmbracă forme dramatice în viaţa unui cuplu dintr-un oraş de provincie. Suntem în Metz, după cel de al Doilea Război Mondial, adică într-o vreme a moralei sociale încă rigide, în familia Aubertin. Michel (Guillaume de Tonquédec) este notar respectat şi ambiţios, Hélène (Jeanne Balibar), soţia lui, e antrenată în tot felul de activităţi de caritate. Copilul lor este aproape inexistent pe ecran. Focalizarea se face exclusiv pe cei doi şi grupul lor de prieteni, nu pe instinctul familial. Atmosfera austeră, de esenţă burgheză, din familie şi societate, alternează lejer cu scene de cabaret, semiobscurităţi de huzur şi plăceri. Parcă mai mult pentru a umple spaţiul lăsat de sărăcia evenimentelor, regizorul introduce niscaiva bucăţi muzicale destul de lungi, cântate strident, dizarmonic, întregind o atmosferă lubrică prin intervenţii mai mult bizare decât integrate organic contextului. Imaginea nu are patina ţintită à l'époque şi din această cauză aduce coloratura prezentului prea aproape. Doar vestimentaţia şi decorul sunt cele ce mai reglementează aparenţa vetustă a Franţei de după război dar şi a Franţei din timpul războiului algerian încheiat în 1962. Referiri la acest război sunt multe şi ameninţate de nulitate, dacă n-am asista şi la un discurs eşuat, ţinut de Hélène de pe poziţii pacifiste, încurajând dezertarea atunci când Franţa recruta luptători şi se credea îndreptăţită să nu renunţe la Algeria. Discursul loveşte în interesele soţului de a promova politic, motiv pentru care Michel se refugiază tot mai des în week-end la proprietatea familiei de la ţară. Aici, în mijlocul grupului de zănatici travestiţi, începe viaţa dublă a lui Michel.
Aici intervine nedumerirea mea. În loc să înţeleg, după dorinţa regizorului, că Michel îşi descoperă singur şi nesilit de nimeni feminitatea lui latentă, sondarea intimităţii / psihologiei personajului din care să rezulte alegerea e aproape absentă. Abordarea mi se pare mai mult de suprafaţă, exterioară şi neconcludentă. Michel se lasă antrenat în jocul grupului condus de Flavia, un travestit cu experienţă. El devine dintr-odată Myléne ca o pălărie caraghioasă aşezată pe capul lui spre amuzament general. Numai soţia lui nu se amuză. Casa de vacanţă se va numi Villa Mimi şi destinaţia ei va fi, se înţelege, dezmăţul. Regizorul alege descrierea din exterior, plată, rece, nemotivată temperamental şi estetic. Personajele se fâţâie pe pajiştea din jurul vilei într-o veselie stupidă. Îi incită pe localnici, bravează şi sfidează zgomotos. E veselia libertăţii câştigate? Aş fi preferat ca regizorul să fi rămas la fotografiile în sepia iniţiale, nevinovate, enigmatice. Ficţiunea declanşată de luciul lor şăgalnic m-a dezamăgit în mare măsură.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..