Esenţa limbajului vizual - Simindis kundzuli / Insula de porumb la TIFF, 2015

În sfârşit un film în întregime pe placul meu! Limbaj nonverbal, curat, simplu, încărcat de semnificaţii. Metaforă cinematografică în toată regula. Noua secţiune a TIFF-ului 2015, Cuvintele sunt de prisos, se cerea imperios înfiinţată, aş zice, într-un festival care se respectă, care promovează valori autentice. Şi TIFF-ul pare să facă parte din această categorie; aşa am crezut de acum 14 ani; aşa se adevereşte a se fi întâmplat. E drept că la Cluj au fost aduse în toţi aceşti ani adevărate filme de artă, axate cu precădere pe expresivitatea imaginii, cu toate că n-a existat secţiunea în cauză, în stare să atragă atenţia asupra acestui aspect, să diferenţieze structurile de limbaj. Oricum, iniţiativa trebuie aplaudată şi eu mă grăbesc să o fac fără reţineri, deoarece în tiparele mele mentale aici s-ar încadra specificitatea şi esenţa acestei populare arte. Există şi reversul, e la fel de adevărat. Inexistenţa dialogului nu asigură, neapărat, valoarea conţinutului. Vorba unui amic: "Am văzut destule filme proaste fără dialog." Nu e cazul cu Simindis kundzuli / Insula de porumb / Corn Island, producţie Georgia - Germania - Franţa 2014. Filmul acesta, după mine, e o mică şi memorabilă capodoperă, care îndeamnă la reflecţii, emoţionează puternic şi seduce prin povestea spusă de imagine.
 
Să divagăm... nu fără rost, cred. Ce este arta filmului dacă nu o artă a imaginii în primul rând? Desigur, artă a sintezelor artelor, când este Artă şi nu consum, edificată prin picturalitate! Simindis kundzuli / Insula de porumb m-a trimis, inevitabil, la un reper asumat cu mult timp înainte, un reper de tehnică narativă a imaginii: Blow-Up-ul lui Michelangelo Antonioni din 1966. Acolo ca şi aici, aproape toată "acţiunea" filmului este spusă de imagine. Să ne amintim. Plimbările fotografului (David Hemmings) prin parcul londonez, instantaneele luate de acolo, developarea filmului în camera obscură, mărirea cadrelor până la descoperirea crimei din parc. [Aflu de pe net, acum, că Blow-Up e tradus la noi Împuşcătura. O mai mare nerozie nici că se putea. În anii '60 ne-am mulţumit cu titlul englezesc referitor la tehnica fotografică a măririi în profunzime a cadrelor... Dar să ne întoarcem la film.] Mai mult de zece minute în Blow-Up nu se vorbeşte, dar vorbeşte imaginea. În Simindis kundzuli / Insula de porumb, păstrând proporţiile, de la început până la sfârşit, nu cred că se vorbeşte nici zece minute, dar vorbeşte imaginea. Nu cred că m-a entuziasmat nemotivat de mult vizionarea din a patra zi de TIFF, atât de mult încât să ajung la Antonioni, unul din monştri sacri din istoria cinematografului italian şi mondial, dar regizorul georgian George Ovashvili chiar merită această comparaţie. Atât de sigur pe mijloacele sale de expresie, Ovashvili eludează dialogul facil în favoarea plasticităţii narative vizuale, încât, într-adevăr, "cuvintele sunt de prisos". El conduce cu dibăcie un story pe cât de simplu pe atât de măreţ în conotaţiile lui existenţialiste. Sunt perfect credibile atât planul real, concret al acţiunii, cât şi cel simbolic, îmbrăcând metafora existenţială a luptei pentru supravieţuire.
 
În plan real, suntem avertizaţi imediat după generic de existenţa, undeva la graniţa dintre Georgia şi disputata Abhazie (dependentă de Georgia), pe râul Enguri, obişnuinţei ca oamenii să cultive ostroavele formate după retragerea apelor, primăvara. Fenomen ce trimite la începuturile civilizaţiei egiptene, când Nilul se revărsa şi se retrăgea iar oamenii cultivau pământul binefăcător de pe maluri. Asta în plan simbolic. Un bătrân şi nepoata sa construiesc o colibă pe o mică insulă formată primăvara şi cultivă porumb. Bătrânul se numeşte Abga (Tamer Levent) şi nepoata Asida (Mariam Buturishvili). N-am reţinut numele personajelor de pe ecran, le-am luat din caietul-program al festivalului, dar asta nu are nicio importanţă. N-o să ajungă numele personajului la fel de celebru ca, de pildă, al lui Santiago din Bătrânul şi marea al lui Hemingway. Un bătrân şi atât. Dar trimiterea la nuvela transformată în film de John Sturges în 1958, cu Spencer Tracy în rolul lui Santiago, mi se pare posibilă. Drama are aceleaşi ecouri tulburătoare. Abga e un nevoiaş georgian deprins să muncească pământul. El trăieşte într-un loc periculos, unde răfuielile dintre georgieni şi abhazi transpar sub forma unor severe supravegheri armate, a focurilor de armă şi a unui tânăr rănit depus pe insulă. Abga dă dovadă de destulă dibăcie în a nu-i provoca pe supraveghetorii ţinutului, dar cu stihiile naturii nu poate lupta. Când să culeagă rodul muncii de o vară, vin apele mari şi-i spulberă recolta. "Insula de porumb" e înghiţită de ape, aduce moartea. Francezii au tradus titlul filmului La Terre éphémère, dar şi metafora românească are suficientă încărcătură semantică. Uriaşul peşte prins de Santiago în largul oceanului e mâncat de rechini, recolta bătrânului Abga piere în vâltoarea apelor şi el împreună cu ea. Abga e un Robinson în miniatură, de coloratură georgiană, în directă descendenţă din şcoala Robinsonilor moderni, învinşi de vitregiile sorţii. Parabola existenţială e accentuată în final, ceea ce imprimă o tentă ciclică întregului conţinut al poveştii. Dacă, la începutul filmului, când Abga păşeşte prima dată pe insulă, găseşte o şipcă în pământ, adusă de ape, undeva, pe o altă insuliţă formată în primăvara următoare, un alt bărbat găseşte păpuşa de cârpe a Adisei. Speranţa vieţii se redeşteaptă de fiecare dată. Viaţa merge înainte.
 
Deşi am salutat la începutul acestor rânduri apariţia subdiviziunii Cuvintele sunt de prisos, regret că Simindis kundzuli / Insula de porumb n-a fost inclusă în competiţie. Cu siguranţă ar fi luat marele premiu.