Tinerii au la dispoziţie câteva ore pentru a rezolva socotelile cu vechea lor viaţă: hainele trebuie împachetate, mobila şi electrocasnicele trebuie predate tipului de la amanet, proprietarul apartamentului trebuie să vină în inspecţie, rudele şi prietenii trebuie primiţi în vizite de ultim moment, pentru a-şi lua rămas bun sau pentru a rezolva diverse comisioane, călătoria cu taxiul până la aeroport trebuie gândită în avans pentru a evita rutele aglomerate. Peste toate astea, dădaca vecinilor le-a lăsat un nou-născut pe cap şi cei doi se chinuie să împacheteze în jurul lui fără să facă prea mult zgomot. Când copilul nu se trezeşte nici măcar când uşa de la camera în care doarme se trânteşte cu putere şi panoul de sticlă se împrăştie pe podea, cei doi îşi dau seama că mai au încă o problemă de rezolvat înainte de plecare. Când Amir întoarce din drum ambulanţa pentru că tatăl copilului tocmai a intrat în apartament şi el nu are puterea să-i spună adevărul, frica de a pierde avionul va deveni ultima lor grijă.
E de altfel singura decizie (şi încă una greşită) pe care Amir reuşeşte să o ia. Şi aici rezidă mare parte din valoarea acestui film (şi mai ales a scenariului pentru care Nima Javidi, regizor şi scenarist la debut, a primit deja câteva premii), că reuşeşte să creeze tensiune din nimic, din inacţiunea şi temporizarea lui Amir (Sara merge pe mâna soţului). Şi reuşeşte asta cu mijloace minimale - întreaga acţiune, mai puţin începutul şi sfârşitul filmului, se desfăşoară în acest apartament: lumina caldă şi optimistă care inunda apartamentul de dimineaţă devine din ce în ce mai fadă şi mai sumbră, personajele secundare vin şi pleacă, intră şi ies din scenă ca la teatru, fără să-şi dea seama că joacă într-o tragedie. Inconştienţa intrusivă a celorlalţi - mama care se plânge că e bolnavă şi ei o părăsesc, dădaca cu faţa senină care-şi cere scuze pentru deranj şi întreabă când se întoarce Sara cu copilul din parc, prietena al cărui copil mic se aventurează în dormitor şi apoi plânge că vrea să vadă bebeluşul, bărbatul de la amanet cu ochi alunecoşi în căutare de chilipiruri - creează în interiorul acestei tragedii un comic irezistibil, dar greu de digerat: eroii sunt mereu la un pas de a fi descoperiţi, iar soluţiile la care recurg furnizează spectatorului reacţii schizoide. Să râzi sau să plângi atunci când Amir începe să golească furibund un geamantan plin cu haine pentru a ascunde copilul de proprietarul care tocmai s-a anunţat la interfon? Sau când, după ce câteva palme din partea soţiei îl readuc din nebunia temporară la stadiul anterior de paralizie şi neasumare a situaţiei, îl vedem cu copilul în braţe vorbindu-i administratorului despre fetiţa lui.
Prin modul în care e rezolvată vizita administratorului, pentru că aici putem vedea cele două opţiuni, devine evident conceptul din spatele scenariului responsabil pentru forţa de impact a filmului: refuzul rezolvărilor exotice, al spectaculosului, al "ficţiunii". Ambele soluţii sunt ridicole, dar cea pe care o alege Amir (aşa cum se întâmplă cu toate celelalte nonsoluţii care doar amână rezolvarea) e cea din "realitate". Desigur, în "realitate", nu multă lume ar fi ajuns în punctul în care ar fi avut de ales între a îndesa un copil mort în geamantan şi a pretinde că e viu, dar odată ajuns în acel punct... . E un joc permanent pe care regizorul îl face cu spectatorul, îi întinde momeli care să-l facă să caute rezolvări de film, iar spectatorul reacţionează la fel ca tinerii căsătoriţi: refuză să creadă şi caută soluţii miraculoase. Odată realizată conexiunea empatică cu acest cuplu, ne dorim ca ei să scape, nu doar legal, dar mai ales moral. Dădaca trebuie să fie vinovată, altfel de ce ar fi plecat în grabă şi are telefonul închis. Sau tatăl, despre care aflăm că divorţase de mama copilului şi că avea interdicţie de a-l vedea (mai e şi genul violent pe deasupra). Iar şi iar, filmul ne aduce cu picioarele pe pământ.
Transpunerea spectatorului în mijlocul situaţiei merge dincolo de simpla empatie. Printr-o ingenioasă utilizare a benzii sonore (iarăşi, de apreciat economia şi simplitatea mijloacelor folosite), Melbourne se joacă cu nervii publicului mai ceva ca un film de suspans. Cei doi soţi sunt întrerupţi la fiecare câteva minute de diversele personaje care vin în apartament, noi obstacole peste care cei doi vor trece la limită. Apariţia lor e anunţată aproape de fiecare dată printr-un semnal sonor strident care îngheaţă sângele: unii sună la interfon, alţii la soneria de apartament, iar alţii pe telefonul mobil sau pe telefonul fix. La asta se adaugă alarma de la maşina tatălui parcată în faţa blocului care porneşte la intervale regulate, de fiecare dată când o altă maşină trece pe stradă, un memento al situaţiei imposibile în care se găsesc personajele şi al timpului care trece fără ca ei să facă nimic.
Deznodământul e mereu o problemă pentru filme ca Melbourne. Filme care construiesc o intrigă atât de elaborată şi stratificată, şi care menţin tensiunea adăugând noi situaţii imposibile, dar verosimile pentru că amână scadenţa pentru un moment când totul va fi explicat; filme care fac spectatorul să se întrebe cum s-ar putea termina un asemenea film şi să spere că finalul nu e o găselniţă stupidă sau genul ăla de final deschis care nu spune nimic. Cum s-ar putea rezolva situaţia celor doi după ce au ţinut totul ascuns şi au minţit atât de mulţi oameni? Vom spune doar că Melbourne nu dezamăgeşte, că finalul se încadrează în aceeaşi estetică a refuzului rezolvărilor "de film", şi că atunci când ceva îţi dă planul peste cap, cel mai bine e să continui cu planul.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..