Zilele Filmului Românesc (III) - Bondoc la TIFF, 2015

În 2012, spre finalul anului, Cristian Delcea şi Mihai Voinea - doi dintre co-regizorii documentarului Bondoc, cu premiera la TIFF 2015 - scriau în Adevărul un articol despre şahistul Dan Bondoc, ajuns la 78 de ani, un domn nerealizat, deznădăjduit, plin de regrete. Pe acesta, Delcea, Voinea şi un alt coleg de publicaţie, Mihai Mincan (regizor al unuia dintre scurtmetrajele omnibusului Love Bus: cinci poveşti de dragoste din Bucureşti şi singurul dintre cei trei care a mai lucrat în cinema), îl filmaseră (cu suportul directorului de imagine, Luchian Ciobanu, aceeaşi poziţie şi la Trois exercices d'interprétation regizat de Cristi Puiu) timp de patru zile, în timpul unui turneu memorial de şah. Acolo se prezentase la fel cum o făcuse mereu: cu mari speranţe, dărâmate însă de jucători mai stabili psihic, mai stăpâni pe situaţie, poate şi mai valoroşi. În acel material scris, viaţa domnului Bondoc era radiografiată prin câteva poveşti personale, cele mai multe triste, în care era punctat faptul că alesese greşit sau nu alesese deloc - visurile lui fuseseră considerabile, iar decepţiile pe măsură. Dan Bondoc avea toate datele să fie cel mai bun; însă îi lipsea ce e mai important, liniştea interioară şi tot ce derivă din ea.
 
Ce este important de spus din capul locului faţă de acest film, e că cei trei regizori au fost perfect conştienţi de subiectul ales - articolul lui Delcea şi Voinea începea aşa: "În aceste vremuri în care lumea se hrăneşte cu poveşti de succes şi în care impostorii îmbrăcaţi la costum se îmbogăţesc predicând fericirea şi dând sfaturi de gândire pozitivă, vă prezentăm, dragi cititori, povestea unui îngrozitor eşec. E strigătul de deznădejde al unui om ajuns în faţa morţii cu mâinile goale şi cu conştiinţa apăsătoare a unei realităţi dureroase: 80 de ani pe Pământ. Şi totul a fost în zadar." Rândurile stau pe post de posibil sinopsis al unui documentar care propune o realitate pesimistă, un erou labil, nerealist, inconstant, plângăcios, plin de auto-reproşuri. Un anti-erou prin definiţie, şi totodată genul de om pe care ocolim să îl vedem - pentru că suntem formaţi într-o societate care ne îndeamnă să căutăm persoane exemplare sau, în cel mai rău caz, bondoci care, printr-un concurs de împrejurări, ajung să cunoască un final fericit. Pe aceste considerente, era făcut, de pildă, Lumea văzută de Ion B. (r. Alexander Nanau), o producţie HBO care îl surprindea pe Ion Bârlădeanu, homeless geriatric ajuns ulterior, cu suportul unora - celor care trebuie (!) - artist specializat în colaje pop-art, vernisat în galerii occidentale, unde îl precedaseră Andy Warhol şi Marcel Duchamp. Pe scurt, o halucinantă poveste de succes.
 
În Bondoc, însă, regizorii nu îşi propun să îşi ajute subiectul - situaţia e şi alta -, ci doar să îl urmărească în mod detaşat. Mihai Voinea intră aproape tot timpul în cadru şi discută cu subiectul, însă este reţinut, nu îşi dezvăluie firea mai mult decât se întâmplă în timpul unei discuţii formale cu un străin. Pe când domnul Bondoc plânge, înjură, deapănă amintiri, copilăria din Buşteni, venirea cu de-a sila în Bucureşti, educaţia "aleasă" pe care i-a oferit-o bunica. Prin tot ce face, prin mersul lui nesigur, dependent de baston, provoacă milă - prin nihilismul lui constant, prin insuccesele surprinse în timpul partidelor de şah, pare chiar mai amărât decât este. Din cele mai mult de zece meciuri pe care le implică o competiţie cum e cea la care participă, regizorii selectează primul lui meci (victoria pe muchie de cuţit în faţa unui pre-adolescent, în faţa căruia înfrângerea ar fi fost poate prea mult), apoi sar la o remiză cu un tânăr oarecare, ca pe urmă să aleagă înfrângerea, în faţa căreia Bondoc devine incontrolabil. Nu poate accepta realitatea şi punctul în care l-a adus o existenţă plină de greutăţi. Îşi doreşte moartea şi, până atunci, gustă, cât mai poate, din reminiscenţe, cu singurul dinte pe care îl mai are.
 
Bondoc e despre un om învins, e despre realitatea greu de urmărit, e anti-spectacolul a cărui alegere devine în sine un semn de curaj, din partea unor debutanţi care vor să fie luaţi în serios şi vor să facă asta alegând calea dificilă. Fără să le cunosc temeiurile, pot doar să spun că pe mine, unul, sinceritatea anti-eroului şi interesul regizorilor pentru subiect m-au câştigat.