La nu mai puţin de 65 de ani distanţă, o tânără domnişoară, pe care o chema, să zicem, Maria, se pregătea într-una din după-amiezile ei liniştite să trimită o scrisoare către Madrid unui domn dirijor şi conducător al unei importante instituţii culturale din Spania, acolo unde peste câteva zile acesta din urmă urma să primească un pachet cu 16 cutii metalice rotunde, învelite cu grijă în câţiva saci de nailon, peste care timpul a lăsat amprente umede şi murdare de rugină. Până să ajungă pe pământ portughez, pachetul a parcurs un drum lung, trecând prin câteva mâini bune, atât la propriu, cât şi la figurat. Maria le primise de la un prieten, pe numele său de scenă Stephan, iar acesta la rândul lui luase în primire cutiile de la Arpad, un domn viguros al cărui nepot de origine maghiară născut în Danemarca, era bucătar pe un vas de croazieră.
În momentul în care a fost sunat de către Laszlo, Peter, în prezent manager la unul din zgârie-norii care populează New-York-ul, crezu că e vorba de o nouă invitaţie la o partidă şah, sport pentru care cei doi vechi prieteni se mai întâlneau din când în când să-şi măsoare forţele. De data asta, însă, Laszlo apela pentru o mână de ajutor - nu trecuseră decât câteva zile de când autorităţile aeroportului JFK îl refuzaseră cu înverşunare când rugase să fie ajutat să transporte în Budapesta 16 cutii rotunde de metal, care eventual se pot dovedi de mare valoarea istorică şi culturală. Americanii nici nu au vrut să audă de asta şi nu au fost de acord nici în ruptul capului să încerce să transporte un pachet despre care spuneau în permanenţă că reprezintă un pericol, cu potenţial explozibil, având grijă de altfel să îl descurajeze pe domnul Laszlo să-şi încerce şansele pe cale poştală, iar buget pentru NATO sau NASA evident nu avea. Peter îşi amintise că peste câteva zile urma să tragă în port vasul pe care unul dintre nepoţii săi era bucătar, aşa că cei doi prieteni au lăsat tabla de şah, au pus mâna pe câţiva saci de nailon şi au purces la a izola cu grijă încărcătura.
Prietenul nostru bucătar, la insistenţele lui Peter şi cu scopul de a face o faptă bună, ascunde pachetul refuzat cu un grad de politeţe scăzut de autorităţile americane în spălătoria de pe vas, de unde, după o călătorie de câteva luni, trece Atlanticul, şi pe axa Arpad - Stephan - Maria poposeşte în Madrid, la un domn dirijor de origine clujeană, prieten foarte bun încă din copilărie cu domnul pe care la început vi l-am prezentat sub numele de Laszlo şi care făcuse un drum lung cu maşina din Budapesta până în Madrid pentru a ridica coletul mult aşteptat.
Doamna Gabriela Mautner, cunoscută în comunitatea maghiară din New-York sub apelativul de Memi neni - tanti Memi -, lucra în calitate de bibliotecară voluntară la Magyar Haz - Casa Maghiarilor din New-York. Era ca o mamă adoptivă sau chiar ca o sfântă pentru cei care lucrau sau studiau în oraşul mărului muşcat, nu o dată adăpostindu-i sau ajutându-i pe maghiarii, sau urmaşii acestora, veniţi în cele câteva valuri de emigrare în Statele Unite ale Americii. Într-una din zile tanti Memi l-a invitat pe Laszlo să coboare în pivniţa casei, un nivel deseori inundat al acestei clădiri destul de vechi, pomenindu-i despre vreo 14-16 cutii metalice rotunde şi ruginite şi pe care a tot încercat să le arunce cineva de câteva ori, dar dumneaei a insistat să mai fie lăsate o vreme. Laszlo a coborât în pivniţă şi a scos la suprafaţă cutiile pe care nu erau inscripţionate decât nişte cifre pe nişte etichete aproape măcinate de umezeala şi rugina cu care au fost îmbrăcate în pivniţă vreme de mai multe decenii.
Printre câteva materiale despre industria porţelanului, unele cu tentă propagandistică, Laszlo Cselenyi, fost preşedinte al televiziunii Duna, realizator şi regizor de film, a descoperit un film despre care s-a crezut a fi pierdut vreme de 80 de ani şi care purta semnătura lui Michaly Kertesz (1886-1962), Michael Curtiz de mai târziu, care a regizat Casablanca şi a devenit laureat al premiilor Academiei Americane de Film. Laszlo Cselenyi se fereşte să îşi asume vreun merit pentru recuperarea din pivniţă iar mai apoi pentru restaurarea tehnică a peliculei pe care se regăsea A tolonc / Escortata / The Exile, dar se declară mândru că un clujean cu acte în regulă face posibilă revenirea la Cluj a unei pelicule filmate pe străzile acestui oraş acum 101 de ani. Procesul de restaurare a durat câţiva ani, având în vedere condiţiile în care a fost păstrată o peliculă pretenţioasă fabricată în Berlin, dar s-a investit mult, mai ales după o avanpremieră la Amsterdam a unei părţi mai mici din tot filmul, care este împărţit în patru acte.
A tolonc / Escortata / The Exile a fost filmat într-o perioadă în care genul artistic nu era foarte bine definit, lucru uşor identificabil în jocul extrem de divers, iar pe alocuri chiar exagerat, al actorilor, în decorurile de carton precare pe alocuri, fiind mai degrabă o perioadă a unor căutări de stil, la doar zece ani distanţă de momentele în care a face film era o distracţie. Filmul, despre care la acea vreme s-a spus că este primul film frumos de origine maghiară, este singurul care mai aduce pe ecran legenda teatrului maghiar Mari Jaszai, prezentă şi în alte pelicule care s-au pierdut sau deteriorat în timp.
Beneficiind de interpretarea Orchestrei Maghiare de Stat din Cluj, A tolonc / Escortata / The Exile a fost proiectat la TIFF 2015 într-o sală arhiplină, în acelaşi loc în care pe 20 martie 1915 avea loc premiera peliculei filmate în iunie-iulie 1914 pe străzile din Cluj, la Rîmetea, pe malul Arieşului sau la Salina Turda. Dincolo de valoarea artistică de necontestat, A tolonc / Escortata / The Exile cred că este în primul rând o dovadă clară despre cum în timp, filmele de ficţiune se transformă în veritabile opera de film documentar, cu inserţii reale de istorie geografică şi cinematografică autentice, şi ar fi păcat să nu mai fie reluat în câteva proiecţii viitoare şi în alte locuri din ţară.
P.S. Îmi pare rău pentru folosirea unor apelative scenice în detrimentul numelor reale, dar acestea fie s-au pierdut în drumul lung al recuperării, fie au dorit să rămână în anonimat, însă rolul lor este de apreciat pentru riscurile asumate în vederea readucerii la viaţă, apoi în Cluj, a unui bun cultural de valoare incontestabilă.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..