În special cuplul regizor-scenarist, jucat de unii dintre ei, le-a adus numărul cel mai mare de deservicii. Şi e păcat, pentru că un film care merge foarte bine 20 de minute din 25, dar îţi închide uşa brusc în nas, ca şi cum imaginaţia n-a mai avut resurse şi regizorul nu mai vrea în ruptul capului să-şi reaşeze neuronii în poziţie de creaţie, e mai apropiat de un teaser, decât de un subiect împlinit. Pentru că te lasă în aceeaşi stare de "ghinion", în care a rămas Mihnea (Anghel Damian), protagonistul din Vera lui Dorian Boguţă, când s-a auzit sirena poliţiei şi prostituata a trebuit s-o zbughească, înainte de a face prea multe în taxiul în care avea loc iniţierea într-ale străzii Mătăsari, din red-light district-ul Bucureştiului. Film care, de altfel, construieşte bine, cu umor, dar al cărui final e... cu ghinion. Şi încă unul ca o nucă debutantă, visând să nu-şi julească coaja de perete, în exact Cea mai frumoasă zi, melodia lui Alexandru Andrieş neinspirat aleasă pentru ultimele cadre şi genericul de final.
Exact de aceeaşi meteahnă suferă şi filmul scriitorului Lucian Dan Teodorovici, acum în dublă postură de scenarist şi regizor, cu un titlu nici el prea inspirat, Greieri. Dialogul dintre tânărul aspirant, mai mult dezesperant, la sinucidere, şi hoţul transformat în psihoterapeut, care îl închide pe balcon să poată fura în linişte, e frumos gradat, plin de replici spumoase, dar, la fel de dezesperant, se termină neconsumat, ca un fitil ciunt, picat din opaiţ. Şi, ca să accentueze esenţialul unui scenariu bun, fix după Greieri, a urmat Profesioniştii lui Tudor Botezatu, bazat pe un text cu cap şi coadă, al scriitorului Ephraim Kishon (câştigător a două Globuri de Aur şi nominalizat Oscar) şi pe interpretarea lui Doru Aftanasiu, în dulşili grai moldoviniesc, care a adăugat savoare rolului de antrenor hârşâit în toate relele şi dedesubturile luptelor K1.
Scurtmetrajul care s-a prezentat cel mai bine la întâlnirea cu publicul a fost Artă, în regia lui Adrian Sitaru, un film aşezat, echilibrat, în care toate elementele converg, de la idee la scenariu, de la regie la filmare şi interpretare, la nemulţumirea scrâşnită în dinţi a personajului-regizor (Emanuel Pârvu), încercând să o convingă pe mama (Ioana Abur) unei minore că mimarea unui act sexual nu e chiar atât de aproape de pornografie, dacă a mai trecut prin asta şi Jodie Foster cu Taxi Driver-ul ei şi al lui Robert De Niro, şi n-a murit de ruşine şi abuz, ba a mai luat şi premii, ceea ce, desigur, transformă mărul otrăvit în dulceaţă, adică obscenul în cea mai pură artă. Iar mediatorul negocierii, jucat de Andrei Rus, aduce exact doza de direct cinema care fixează subiectul, îi dă veridicitate, pe un ton "rupt din realitate", pornit din ne-jucarea rolului, din relaţia de dialog obişnuit, surprins şi nu pregătit pentru camera de filmare.
O notă bună a adus Nu există-n lumea asta, al Andreei Vălean, care persiflează cu haz relaţia dintre doi "fraţi şi la bine şi la rău", unul mai exemplar ca celălalt: un patron de bodegă care trebuie să schimbe foaia artistică - găzduise până atunci nişte spectacole de teatru -, cu fila manelistă, mai aducătoare de profit doldora, supărat până la tras palme peste propria fizionomie, ca să nu-l facă afiş pe prietenul lui, art designer nerecunoscător, care nu-l chemase la nuntă şi mai era şi dator vândut la poker. Un dialog bun, cu haz bine augmentat de jocul lui Alexandru Potocean, un ritm alert, subiect executat în timpi chibzuiţi, netărăgănat şi cu final potrivit.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre hiper-finanţatul Dopul scuză mijloacele, regizat de de Mihai Ionescu, prezentat ca primul film 3D românesc, dar rulat în 2D şi pentru care ar fi fost bună o pereche de ochelari care să scoată în relief motivul pentru care e, pe alocuri, tras de ciuf, chiar dacă în manieră suprarealistă, şi pentru care se încheie în coadă de peşte, bizar, deşi iniţial părea o cu totul altă mâncare, din acelaşi animal acvatic. Pentru că debutul e bun, mai apropiat de animaţie, cu narator (Mihai Gruia Sandu) care ne prezintă personajul principal, pe ghinionistul domn Zbigniew (Alexandru Bindea). Cu o constituţie prosper-rotunjoară, Zbigniew ajunge dop de canal în urma unei întâmplări nefericite implicând o vizită reuşită pe la birtul din orăşelul de poveste şi furtul capacului de canal de către nişte hoţi cu ştaif, pentru că mijlocul lor de deplasare e nici mai mult nici mai puţin decât o trăsură. De aici până la un joc birocratic, implicând o parodiată Autoritate a Statului, Fondul Moral Internaţional, a.k.a. FMI, şi Uniunea Erodării Sentimentelor, o UE albastră ca situaţia, lucrurile nu merg rău, dar nu pentru multă vreme. Finalul, perpetuu vinovat, cade ca o ghilotină peste rostul de a face un film, fie el şi o satiră-fantezie, în care decorurile, costumaţia, numărul mare de actori şi cam tot ce se vede în el spun răspicat că investiţia în realizarea lui a fost mare, dar rezultatul e cam vaporos, precum hainele cele noi ale împăratului.
Din Dispozitiv 0068, în regia lui Radu Bărbulescu, sunt de notat multe lucruri. În primul rând, trei actori cu interpretări bune. Cuzin Toma e lunetistul ultra-profesionist, care asigură securitatea unei zone din traseul coloanelor oficiale, pe parcursul Summit-ului NATO de la Bucureşti, dar asta nu îl împiedică să îi ceară telefonic prietenei lui să utilizeze mobilul într-un mod rupt din filmele cu mulţi de X, ceea ce are ca urmare, două-trei scene mai târziu, un dezastru asezonat cu ziduri, şi nu numai, muşcate de gloanţe. Apoi Tatiana Iekel, în rolul bătrânei cvasi-imobilizate de boală şi vârstă, mai dornică să moară decât să coopereze cu femeia care o îngrijeşte şi care acceptă în locul ei rechiziţionarea temporară a apartamentului de către SPP, rol distribuit Adinei Lucaciu. Scenariul e coerent, dialogurile fac un portret credibil personajelor, cu umor, tensiune şi dramatism. Iar finalul, deşi previzibil, nu lasă filmul neîmplinit.
Totuşi, ziua dedicată scurtmetrajelor româneşti a fost o zi bună de vizionare. S-a râs, s-a aplaudat, s-a comentat, într-o sală vie, pe cât de mare, pe atât de plină, cu spectatori prezenţi, reactivi. Cu toate alegerile mai puţin dibace sau stângăciile lor, în ansamblu filmele sunt departe de ceea ce au fost în zorii TIFF-ului, când filmul scurt îşi trăia copilăria plină de greutăţi, încercări şi inadecvări, iar numărul producţiilor anuale nu prea intra în categoria celor cu două cifre. Iar faptul că e o altă etapă, mai matură, chiar dacă se testează şi acum teritorii noi, dacă se experimentează, e un lucru apreciat şi profund pozitiv, iar aplauzele publicului de la finalul fiecărei proiecţii, fără nicio excepţie, arată că efortul are ecoul scontat. Pentru că, până la urmă, mai mult decât criticii şi cronicarii, publicul e cel care poartă filmul mai departe, cel care îl ţine în viaţă şi căruia tot ceea ce apare pe ecran, tot ce porneşte de la o idee şi parcurge drumul, deloc uşor şi scurt, până în sala de cinema, îi este destinat. Şi e normal să fie aşa.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..