Zilele Filmului Românesc (V): Dan Chişu, salt calitativ - Bucureşti, nonstop la TIFF, 2015

Până acum, proiectele cinematografice ale lui Dan Chişu au experimentat în diferite zone tehnice sau narative. În acel stadiu incipient de carieră regizorală, caracterul discutabil al reuşitei lui WebSiteStory (2010), Ursul (2011), Şi caii sunt verzi pe pereţi (2012), Deja Vu (2013) poate că s-a datorat încrederii prea mari în propria capacitate şi înţelegerii aproximative - însuşite prea puţin temeinic, după modelul un pic de aici şi un pic de dincolo - a ceea ce înseamnă cinematografia, cât şi modului cum se lucrează înăuntrul acestei arte-industrii. Reacţiile majorităţii criticilor, au fost în cel mai fericit caz reţinute, dacă nu chiar ironic-ostile, faţă de aceste filme, care făceau obiectul unor glumiţe în interiorul breslei (pe bună dreptate sau nu, punerea unui verdict în acest sens nu face obiectul textului de faţă). Contexul însă trebuie prezentat, pentru a evidenţia că Bucureşti nonstop - lungmetraj independent cu premiera naţională la TIFF 2015 - s-a născut din perseverenţa domnului Chişu, care a reuşit să creeze o serie de momente inspirate (vizual, interpretativ etc.), pe care apoi le-a pus corect cap la cap, în sala de montaj. Din câte se vede, dumnealui pare că a conştientizat aspectele care i-au reuşit mai puţin şi le-a eliminat pe cât s-a priceput, încercând, de această dată, să coasă o poveste plasată pe stradă, de-a lungul unei nopţi derulate într-un cartier bucureştean. Pentru asta, şi-a gândit filmul în jurul unui magazin nonstop, gen butic-cu-umbreluţă-în-faţă, condus de un rocker tare sfătos (Gheorghe Ifrim) şi cam rasist într-un mod nostim.
 
Bucureşti nonstop are ceva din atmosfera ciudatului şi totodată demenţialului Chicago Cab (r. Mary Cybulski, John Tintori, 1997), care călătorea o noapte alături de un taximetrist resemnat. Acolo, structura era alta, pentru că diverşii care luau contact cu protagonistul intrau şi apoi ieşeau definitiv din scenă, pe când aici există o serie de personaje de importanţe aproximativ egale - ca durată a prezenţei pe ecran -, la care se tot revine, pe rând. Însă, ca tematică, ambele proiecte dezvăluie mici drame şi istorii personale ale unor cetăţeni blazaţi, fiecare cu ciudăţenii şi cu un sistem de valori diferite. Sunt oameni surprinşi tocmai când dau peste nişte situaţii mai speciale - pentru unii, chiar limită; din acest punct de vedere, e aleasă calea clasică, a filmului gândit în jurul acelui moment din existenţa cuiva când i se întâmplă ceva neobişnuit. Pentru ca această convenţie să funcţioneze - şi funcţionează -, toţi actorii trebuie să joace în aşa fel încât, când e nevoie, să se completeze reciproc. De pildă, personajul lui Ion Besoiu (gârbovit şi aproape de nerecunoscut) preia ştafeta foarte bine de la soţia lui, întrupând poate cea mai demnă de milă apariţie a filmului. Schimbul de replici al celor doi soţi e în regulă menţinut de la un capăt la celălalt, la fel ca şi interacţiunile celorlalţi - rarele scăpări-artificialităţi pot fi trecute cu vederea, fiind în cel mai rău caz minore; dialogul dezvăluie gradual anumite detalii, pe ideea introducerii pe rând a ingredientelor, pentru a menţine atenţia spectatorului. De asemenea, jocurile amuzante de cuvinte, certurile, diferenţele între personaje etc., sunt coagulate destul de organic, prin găsirea unui ritm potrivit.
 
Faţă de alte proiecte autohtone recente (Brâncuşi... din eternitate, Live, #Selfie) în care sunt deschise hazardat mai multe fire narative dezechilibrate calitativ, acesta chiar e ţinut în mână şi reuşeşte să înlăture orice discrepanţă între acte. Dan Chişu, care e şi autorul scenariului, segmentează fiecare poveste în aşa fel încât să inducă o aşteptare continuă, faţă de întâmplările care se desfăşoară în background. Din acest punct de vedere, pare să îşi fi însuşit cunoştinţe destule în direcţia modului cum un film manipulează tensiunea, prin acumularea şi menţinerea ei. Faptul că dumnealui se rezumă la evenimente cotidiene, nespectaculoase - la micro-istorii dorit-încărcate cu dramatism, pliate pe realităţile româneşti - îi confirmă perseverenţa, îi dovedeşte înţelegerea societăţii în care trăieşte şi arată că şi-a înţeles limitele de moment. Astfel, într-un mod inteligent, lucrează în aşa fel încât să nu fie nevoit să îşi dezvăluie neajunsurile, iar în acelaşi timp competenţa îi sporeşte cu fiecare experienţă finalizată.