De fapt, e atât de mult dialog în filmele noastre şi atât de puţină acţiune concretă ("concret" fiind ceea ce vezi pe ecran, nu acţiunea sugerată sau subînţeleasă), încât am putea vorbi despre un cinema-dialog. Un cinema reflexiv, polemic, care ilustrează prin conversaţii realitatea pe care publicul o cunoaşte şi pe care, în sinea lui, o vrea ilustrată. Un cinema de-a dreptul maieutic ca densitate a dialogului, un cinema puternic ca mesaj. Iată, mai jos, câteva scurtmetraje de la TIFF 2015, care aplică bine conceptul de cinema-dialog, aşa cum alte scurtmetraje, tot de la TIFF 2015 (le găsiţi aici), aplicau conceptul de cinema-acţiune.
Scor alb, al lui Marius Olteanu, e un film cu multe linişti, aparent goale pe dinăuntru, dar care te fac foarte atent la puţinul care se spune. Povestea e simplă, restrânsă la două personaje: un taximetrist de noapte şi pasagera lui. De fapt, e o noapte proastă pentru El, care fuge de viaţă la volanul maşinii, şi o noapte proastă pentru Ea, care preferă să stea în maşina taximetristului, decât să meargă acasă. Nici unul nu părăseşte taxi-ul, iar cursa se lungeşte toată noaptea, pe străzile capitalei. Restrâns, spaţiul maşinii devine protector pentru cei doi, care, deşi încep pe picior greşit, se "înţeleg" în aceeaşi iritare faţă de lumea din jur. Ambii umblă fără ţintă, ambii preferă starea de stand-by sufletesc, de tranziţie şi, cumva, îi apropie tocmai faptul că ambii sunt pe fundul prăpastiei. Dar, mai ales, îi apropie spaţiul mic, închis, în care orice replică are valenţe mai tari decât dacă ar fi rostită in open air. Regizoral, Scor alb e o abordare intimistă, reţinută a depresiei, cu nuanţe abia sugerate pentru a menţine maturitatea situaţiilor. Iar filmarea în grosplanuri, cu umbre şi feţe pe care abia le vezi, asigură tocmai această apropiere a dialogurilor dintre El şi Ea. N-am înţeles, însă, de ce regizorul a încheiat cu un final atât de deschis şi în mod confortabil imprecis. Confortabil pentru regizor, normal. N-aş vrea să cred că n-a ştiut să facă ceva mai mult cu acest subiect atât de bun şi de generos ca semnificaţii de relaţie.
Destul de diferite de Scor alb, ca dinamică a conversaţiilor, sunt patru scurtmetraje care ar putea primi uşor eticheta de film-dialog, etichetă bună pentru felul cum se face, azi, cinema: Mesagerul, Greieri, Profesioniştii şi In the House.
În Mesagerul, film al lui Radu Potcoavă, tânărul Vlad e martorul unei crime. Criminalul, însă, îl vede şi îl urmăreşte, sechestrându-l într-un bloc. Până la sosirea poliţiei, asasinul poartă un dialog neobişnuit cu băiatul, de care pare să se fi ataşat în mod straniu. Discuţia e mai degrabă un monolog al criminalului, jucat rece şi intens de Emilian Oprea, la care băiatul răspunde speriat, monosilabic. Nici n-ar putea altfel, fiind mereu prins în off-side de către asasin, care îi sondează gândurile şi răspunsurile. Glacial, cinic, ucigaşul îşi posedează sadic victima, folosind exclusiv vorbe, oarecum ca în Collateral al lui Michael Mann. Nu e chiar verosimil ce se întâmplă (şi nici nu trebuie să fie aşa), ba chiar dialogul agresor-agresat are o anumită spectaculozitate şi retorică, în genul discuţiilor cerebrale despre moarte din filmele lui Tarantino. Sau, mai bine zis, ca în Tatăl meu e cel mai tare, scurtmetraj plin de acţiune, scris şi regizat de acelaşi Potcoavă, la un nivel chiar şi mai rafinat decât Mesagerul.
Tot captivitate vedem şi în Greieri. Un tânăr e pe cale să se arunce de la balcon, dar e întrerupt de zgomotele unor hoţi care îi intră în apartament şi îl închid în balcon. Astfel, nu mai pare sinucidere, ci crimă. Iar tot ceea ce urmează e o lungă discuţie între sinucigaş - un ins cam pripit şi emoţional, dependent de părerile din jur, încântat de dramatismul lui, ca victimă, dar speriat de realitate - şi hoţ, un tip blazat, sătul de viaţă, care îl joacă aici pe terapeutul de ocazie. Dialogul creşte comic, cu antiteze, cu atacuri reciproce şi dezvăluiri neaşteptate, cu salturi destul de iuţi de la dramatism la râs. Însă avem un final ratat. Din păcate nu există o culminaţie. Poate ca dialog este, dar ca acţiune nu şi deci n-avem o încheiere satisfăcătoare a acestei comedii negre, prin care să se amplifice şi mai mult rolurile celor două personaje. Din nou, avem situaţia poveştii de tip crop, cu tonalitate, cu dialog bine scris dar... fără final. Iar finalul deschis, aici, nu prea e o scuză.
M-a convins şi mai puţin Profesioniştii, în care un antrenor de box îl pregăteşte de luptă pe un boxer. Meciul, însă, va fi un mare blat, în care toate regulile sunt răsturnate şi care se încheie cu o bătaie generală. Pugilistul, chiar dacă e lat cât dulapu\', se teme ca un copil şi-şi face cruci ca o babă, în total contrast cu antrenorul, care, prin limbaj, întruchipează tot ce e mai necioplit, anti-fairplay şi ilegal în sport. E un contrast pe care regizorul Tudor Botezatu îl duce foarte bine în zona dialogului, dar pe care îl diluează, din păcate, pas cu pas, prin reluări redundante şi cam puerile de idei şi de atmosferă. Cât despre final, nu e un şoc că nu se întâmplă nimic nici aici.
În In the House, un tânăr loveşte cu maşina o femeie, după care fuge de la locul accidentului. Apoi ajunge la un chef, îşi povesteşte păţania, ca şi când ar fi fost comisă de altcineva, şi îşi îneacă neliniştea în alcool. Spaimele, însă, îl ajung din urmă, transformând cheful într-un haos, iar pe tânăr, într-un monstru. Deşi mă cam îndoiam că poate să ducă bine până la capăt acest scurtmetraj, început cam imprecis şi şovăit, cam excesiv ca atmosferă de "mega-party", mi-am dat seama că mă înşelasem. Filmul, scris şi regizat de Ana Maria Comănescu, se consumă strict în conversaţiile dintre tinerii băuţi şi fumaţi, care se trezesc la realitate atunci când realitatea se dovedeşte mai tare decât ei. E un filmuleţ alert şi viguros ca schimburi de replici şi e, cumva, pe linia violenţei de atitudine din Furia sau Loverboy.
Am aplaudat din inimă scurtmetrajul Pavel, făcut de Alexandru Ranta. Un bătrânel îşi duce zilele într-un apartament mic, sărăcăcios, pe care îl împarte cu o pisică şi cu soţia bolnavă la pat. Zi de zi, ceas de ceas, bătrânul vorbeşte cu amândouă şi, astfel, îşi mai umple viaţa cu prezenţele lor. Finalul, însă, cade ca o ghilotină peste ceea ce credeai că e această poveste iar prezenţele celor două ne dăm seama că sunt, de fapt, absenţe. Dialogul bătrânului este un trist monolog de om care nu vrea să accepte că morţii nu mai sunt, iar un final mai potrivit decât filmarea unui pat gol nu cred că se putea găsi. Deci avem, în sfârşit, un bun sfârşit de poveste. Film simplu, nepretenţios, curat.
Intenţionat am lăsat la urmă Artă, al lui Adrian Sitaru şi Nu există-n lumea asta, de Andreea Vălean, poate cele mai percutante scurtmetraje de la acest TIFF. Artă e marca inconfundabilă a lui Sitaru, pe un subiect sensibil şi greu de apucat, oricum ai da-o: obscenitatea în artă. Pe scurt, un regizor de film găseşte fata perfectă pentru rol, dar rolul implică mimarea unui act sexual, iar fata e minoră. Regizorul încearcă s-o convingă pe mama fetei că la mijloc e doar artă şi scop moral, iar mama încearcă să-l convingă pe regizor că fata va avea de suferit, ca imagine şi impact emoţional. Sitaru duce conflictul într-o zonă de "gherilă" a conversaţiilor, cu argumente şi contrargumente care se întretaie rapid, fără pauze şi care scot la interval atât decenţa şi convenţionalismul mamei, cât mai ales strategiile preţioase şi cu aer deştept ale echipei filmului. Se ciocnesc două lumi, aici, reprezentate de regizor, pe de o parte, şi de mamă, pe de alta. Adică avem uz parşiv şi infatuat de cuvântul "artă", cu închipuiri epigonice de reuşite la Cannes - în cazul regizorului şi, în cazul mamei, avem certitudinea că arta e bună câtă vreme e cuminte şi nu violentează viaţa. Excelent scris ca schimb de replici pe ton de conflict aparent calm, Artă sună (din fericire) fix ca alte filme pe care le-a scris şi regizat Sitaru şi care sunt obligatorii pentru cinefilul român: Din dragoste cu cele mai bune intenţii, Pescuit sportiv, Colivia sau Valuri.
Cât despre Nu există-n lumea asta, pe un text de Ştefan Peca, după o idee a Andreei Vălean, am putea zice că e ceea ce era nevoie ca să ne convingem că filmul românesc ştie, în continuare, să ducă umorul şi drama pe acelaşi fir de aţă. Doi vechi prieteni (un patron de bar obscur, în care sună manelele) şi un art designer se întâlnesc după mulţi ani. Bucuria revederii ascunde, de fapt, vechi frustrări iar adevărurile lor ies la iveală pe măsură ce prind curaj în timpul conversaţiei. De altfel, totul e conversaţie, aici, iar umorul şi, totodată, tensiunea ies din absolut orice replică şi gest al patronului (jucat spumos de Alexandru Potocean). Umor e şi în ceea ce vor cele două personaje să fie, dar nu sunt, iar felul în care e accelerat dialogul şi, în special, felul în care e jucată această accelerare te ţine cu ochii lipiţi de ecran. O frumoasă poveste despre ratare, care te face să râzi şi, totodată, care te pune urât pe gânduri.
Scor alb - România, 2015, 28 min; Regie: Marius Olteanu; Scenariu: Marius Olteanu; Imagine: Luchian Ciobanu; Distribuţie (parţial): Ioana Flora; Alexandru Potocean
Mesagerul - România, 2015, 13 min; Regie: Radu Potcoavă; Distribuţie (parţial): Emilian Oprea
Greieri - România, 2015, 20 min; Regie: Lucian Dan Teodorovici; Scenariu: Lucian Dan Teodorovici; Imagine: Tudor Platon; Distribuţie (parţial): Radu Mihoc; Ionuţ Cornilă
Profesioniştii - România, 2014, 11 min; Regie: Tudor Botezatu
In the House - România, 2014, 17 min; Regie: Ana-Maria Comănescu; Scenariu: Ana Maria Comănescu; Imagine: Tudor Platon; Distribuţie (parţial): Rareş Andrici; Andreea Alexandrescu
Pavel - România, 2015, 14 min; Regie: Alexandru Ranta
Artă - România, 2014, 19 min; Regie: Adrian Sitaru; Scenariu: Adrian Sitaru; Imagine: Adrian Silişteanu; Distribuţie (parţial): Ioana Abur; Andrei Rus
Nu există-n lumea asta - România, 2015, 10 min; Regie: Andreea Vălean; Scenariu: Ştefan Peca, după o idee de Andreea Vălean; Distribuţie (parţial): Alexandru Potocean.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..