Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Ceau, Cinema, Timişoara, 2015

Despre competiţia Festivalului Ceau, Cinema!, Timişoara, 2015


FilmSense, iulie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În Competiţia festivalului Ceau, Cinema!, 2015, au intrat şase filme. Ionuţ Mareş a avut de ales din treizeci şi unu de filme primite. Dintre cele şase, două au fost documentare. Recomandarea mea a fost ca începînd cu ediţia 2016, documentarele să fie prezentate în afara competiţiei. Şi la TIFF a fost o perioadă în care erau şi documentare şi ficţiuni în Competiţie; iar în 2013 a cîştigat la Veneţia un documentar (Sacro GRA). Însă eu cred că e mai bine ca ficţiunea şi documentarul să nu fie puse laolaltă în competiţii. Fiecare demers cinematografic are modul său de a investiga şi de a atinge realul, construcţia cinematografică are particularităţile sale în fiecare latură, e mai natural ca într-o întrecere să fie plasate demersuri de aceeaşi factură.

Dincolo de aceste considerente, dacă e să ne gîndim doar la Film, Competiţia gîndită de Ionuţ Mareş a fost una echilibrată. Cu filme bune - în cazul ficţiunilor - şi cu subiecte cu impact în cazul documentarelor, chiar dacă în ceea ce priveşte unul dintre ele, construcţia putea fi umană. Conceptul festivalului propune ca în interiorul Competiţiei să fie alese filme venite din ţări europene care au dat Banatului minorităţi culturale; în acest sens, cea mai estică ţară este Israelul, iar în vest avem Germania şi Italia; Bulgaria, Rusia, Polonia, Ungaria, Ucraina, Rusia, Serbia Croaţia, Cehia şi Slovacia se alătură. Desigur, şi România poate fi prezentă, ca ţară gazdă. Mă voi opri asupra filmelor în ordinea în care au fost planificate vizionările în festival.

Pod mocnym aniolem / The Mighty Angel (Polonia, 2014, regia Wojciech Smarzowski) prezintă etapele dizolvării fizice şi mentale ale unui scriitor şi profesor alcoolic. Evoluţie ciclică, între cure de dezintoxicare şi nenumărate carafe de votcă date peste cap. O prezentare explicită, naturalistă a decăderii fizice, cu lentilele scrutînd intimitatea personajului în cauză şi pe a colegilor săi de clinică. E ca petrecerea vagabonţilor din Viridiana prezentată în spiritul lui Pasolini din Salò, cu pasiunea pentru alcool a lui Bukowski (omagiat în film, unul dintre prietenii imaginari ai personajului fiind chiar scriitorul american). Un cocteil pe cît de dureros, pe atît de comic. Filmul e atît de viu, actorii sînt atît de bine prezenţi în rol încît ai impresia că vezi secvenţe de documentar. Au fost bine încadrate în proiect şi clişeele poveştilor de gen - salvarea prin iubire, mobilizarea proprie în vederea salvării - demontate cît se poate de natural. Dacă nu ar fi fost anumite puseuri estetice destul de facile în partea a doua a filmului (camera urmăreşte personajul într-un selfie circular, pentru a sublinia ebrietatea), sau anumite incongruenţe estetice (trecerea aparatului de filmat de la persoana a treia la persoana întîi, imitarea stării personajelor de către cameră, chiar dacă filmarea era la persoana a treia), filmul ar fi fost şi mai bun.

Szabadesés / Freefall (Ungaria, 2014, regia Palfi Gyorgy) este un film prea căutat. Urmăreşte ridiculizarea unor comportamente obsesiv-compulsive (cum ar fi obsesia curăţeniei, eliminarea microbilor), sublinierea stresului la care sînt supuşi copiii în familiile dezorganizate, dificultatea (temperamentală) de a face faţă unor situaţii sociale cu etichetă, în fapt nişte ipocrizii fandosite, şi condescendenţa cu care sînt privite aceste dificultăţi... Căutarea vine din faptul că Palfi ia aceste teme destul de comune, de observate, de discutate, şi le duce în teritoriul său preferat: grotescul. Dacă pui un adevăr într-o expresie bombastică, de multe ori poţi avea un efect de respingere, nu de acceptare a adevărului. Nu e nevoie de exagerare şi şoc pentru a demonstra un lucru pe care-l avem, natural, lîngă noi. Iar pe anumite teme şi în anumite prezentări, şocul generat de grotesc e greu să se evidenţieze drept comic.

Himmelverbot / Outside (Germania, 2014, regia Andrei Schwartz) e primul film documentar prezentat în Competiţie. Autorul filmului este alături de Gabriel Hrib, din clipa eliberării condiţionate a acestuia, după douăzeci şi unu de ani de puşcărie. Fusese condamnat pentru omor. Lumea s-a schimbat, a intrat în penitenciarul Rahova la scurtă vreme după căderea lui Ceauşescu, a ieşit de acolo într-o lume nouă. Filmul urmăreşte modul în care îl primeşte familia, încercarea lui de a se reuni cu fosta soţie, posibilul viitor bun pe care îl caută. Andrei Schwartz e un observator-conştiinţă în acest caz. Lasă viaţa personajului în prim plan, lasă personajul să îşi spună gîndurile, trăirile, dar îl şi chestionează şi îl pune faţă în faţă cu dificultăţi din propriul trecut. Pe parcurs poate părea problematică atitudinea autorului filmului (intervenţia), însă finalul, cu chestiunile morale pe care le relevă, şterge toate aceste semne de întrebare de pe parcurs. Un documentar bun, cu atît mai important cu cît vă pasionează subiectele legate de crime şi mobiluri ale criminalilor.

Utóélet / Afterlife (Ungaria, 2014, regia Zomboracz Virag) este un film de debut despre o relaţie tată-fiu care depăşeşte graniţele lumii perceptibile. După deces, sufletul tatălui - teolog reconvertit în consilier marital - rămîne pe pămînt. Fiul său - tot teolog, trecut pe la psihiatrie - îl poate vedea şi încearcă să îl ajute să treacă dincolo cu adevărat. Rezultă o comedie neagră, cît se poate de nesiropoasă dată fiind tema. Cu tot felul de clişee încadrate destul de firesc în poveste (mătuşa rea care vrea să aibă o relaţie cu preotul, preotul degrabă săritor pe unele femei, fosta toxicomană care vrea să-şi salveze pielea, iubirea care vine cînd nu te aştepţi - dar cu cine aştepţi), încît istoria poate fi urmărită uşor.

Haganenet / The Kindergarten Teacher (Israel-Franţa, 2014, Nadav Lapid) e un film preţios, care se forţează prin toate laturile să atingă poeticul. În registru estetic, camera cînd este lovită de personaje (şi se aude bufnitura corespunzătoare lovirii), cînd este privită frontal (ca să îi fie evidenţiată prezenţa), cînd stă în siajul personajelor, observîndu-le comportamentul. În ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunii, filmul propune un triunghi de personaje, fiecare personaj reprezentînd o culme a acestei lumi: copilul genial, care scrie şi declamă poezii adînci la cinci ani; tatăl său, mercantilist pînă în măduva oaselor, care priveşte arta ca pe o cerşetorie condamnabilă; educatoarea copilului, care vede în micuţ întruchiparea visului ei social şi vrea să îl salveze cu orice preţ de planurile anti-artistice ale tatălui său (şi ale societăţii în genere). Rezultă un film tras de păr, în care important e să iasă metafora (încît să scoatem lumii ochii)! Cu întorsături de situaţie, prin care scopurile nobile ale educatoarei sînt puse la îndoială, în acelaşi timp în care şi obiceiul de a idealiza copiii ca inocenţi şi puri primeşte acelaşi tratament. E sondarea cinematografică în care vedem un aşa-zis discurs înalt, prin care cinematograful devine artă. Îl vedem la Mungiu, la Sorrentino, în Birdman... conţine o autosuficienţă deranjantă.

Casa Blanca (Polonia, 2015, regia Alexandra Maciuszek) este un alt film de debut, documentar de această dată. Cu o altă construcţie, care să urmărească mai puţin şocul şi drama instituită prin şoc, filmul ar fi putut fi bun. Fără să însemne că istoria prezentată nu e importantă. Însă aşa cum e acum, demersul de tip observaţional gîndit de regizor mai degrabă abuzează de persoanele pe care le filmează, decît le înţelege şi le face înţelese. Filmul se deschide cu o secvenţă în care vedem, de aproape, o octogenară adormită cu gura deschisă, cu fiul ei alături în pat, un fiu de aproape patruzeci de ani, cu sindromul Down. În următoarea secvenţă îl vedem pe fiu batjocorit de cei din cartier. Puţin mai tîrziu o vedem pe bătrînă căznindu-se să urce scările; e filmată de sub scară, i se văd pulpele sub fustă... Mai tîrziu îl vedem pe băiat cum o ajută să se spele, cu camera aproape de pielea bătrînei. Cînd nu se petrec lucruri ieşite din comun - cum ar fi atunci cînd bătrîna găteşte, sau cînd fiul ei se înţelege cu cei din cartier - camera stă la distanţă. Cu o apropiere treptată de drama bătrînei şi a fiului său - prin ceea ce se petrece în cartier, cu bune, cu rele, spre situaţia din casă (persoane extrem de sărace, care trăiesc într-o mizerie greu de descris) - filmul ar fi avut un alt tonus. Aşa cum e acum, filmul e ca un cuţit care răscoleşte viscerele unor persoane deja condamnate.




 Toate articolele despre Festivalul Ceau, Cinema, Timişoara, 2015


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Cuvinte de la un membru al juriului - Festivalul Ceau, Cinema!, Timişoara, 2015, Lucian Maier
 Peste 2.000 de spectatori în cele 5 zile de Ceau, Cinema!, 2015, Comunicat de presă
 Timişoara intră în zona euro a cinemaului - de mâine, la Ceau, Cinema!, 2015, Comunicat de presă
 Invitaţi şi evenimente speciale la festivalul Ceau, Cinema, Timişoara, 2015!, Comunicat de presă
 Cinci filme de neratat la festivalul Ceau, Cinema!, Timişoara, 2015, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Ceau, Cinema, Timişoara, 2015


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer