8 Mile (SUA, 2002), de Curtis Hanson

Aduceţi-vă aminte de Jimmy Dean, tremurînd ca un mînz, strîngîndu-se în braţe de unul singur pentru că n-avea cine să-l strîngă, iar lumea era un loc destul de friguros - şi friguros a rămas, dacă ne luăm după tinerii rebeli care, generaţie după generaţie, i-au luat temperatura. Şi acum mergeţi la cinema ca să vedeţi un alt Jimmy - cel de ultimă generaţie. Îl cheamă Jimmy Smith Jr., e poreclit Rabbit, e un băiat alb şi sărac din Detroit, are o mamă şomeră (Kim Basinger), o soră mult mai mică, o rulotă în loc de locuinţă şi o uzină părăginită în loc de viitor, îşi doreşte să ajungă rapperul cel mai tare şi e interpretat de Eminem. Puneţi-l lîngă Jimmy Dean şi lîngă John Travolta (cel din Febra de sîmbătă seara) şi păziţi acest triptic cu sfinţenie; în cazul în care înţeleapta şi matura noastră civilizaţie reuşeşte să se arunce în aer cu planetă cu tot, să supravieţuiască măcar o mărturie despre cultura tinerilor şi idolii ei, pentru ca extratereştrii care vor vizita scena dezastrului să rămînă cu impresia bună că nu eram chiar toţi atît de înţelepţi şi de maturi.

Dacă priviţi tripticul acela, veţi observa că Eminem este, de la distanţă, personajul cel mai puţin simpatic: nu cerşeşte înţelegere precum Dean, nu are transparenţa emoţionantă a lui Travolta. În mers, îşi ţine capul vîrît între umeri şi spinarea sa pare încordată, de parcă s-ar aştepta oricînd la o lovitură. Ochii săi sînt gravi, uşor bulbucaţi, ostili; ceremonialul bătăliilor hip-hop (chiar aşa se numesc - "bătălii") îţi cere să susţii în tăcere privirea unui adversar care îţi aruncă în faţă cele mai bine formulate, legate şi rimate invective de care e capabil, şi dacă nu cîştigi bătălia, nu vei prinde niciodată un contract cu o casă de discuri, vei muri pe 8 Mile Road, adică la frontiera dintre oraş şi suburbii, dintre undeva şi nicăieri. E chiar o chestiune de viaţă şi de moarte, deşi sună ca o distracţie de cartier - băieţi care, în loc să-şi compare atributele masculinităţii - ale cui sînt mai mari -, preferă "să se spargă în rime" - ale cui sînt mai tari. Dar filmul ne arată că pentru aceşti băieţi, cuvintele reprezintă totul. Dacă vrei să impresionezi o fată, trebuie să ştii să le foloseşti. Dacă vrei să desfiinţezi pe cineva, e suficient să spui că n-are vocabular. Toate astea s-ar putea să-i surprindă pe părinţii care se dau de ceasul morţii pentru că odraslele lor idolatrizează un golan ca Eminem. Adevărul este că Eminem e un model mult mai bun decît toţi eroii aceia, de la "Dirty Harry"-Clint Eastwood încoace (şi în jos, din ce în ce mai jos), care stăpîneau cu mare greutate un vocabular de zece cuvinte şi, după ce-l articulau cu chiu, cu vai, pe cel de-al zecelea, oftau din rărunchi şi îşi continuau discursul cu ajutorul unui Magnum 44. Magnumul acela era salvarea lor şi - din punctul de vedere al lui Eminem, care le-ar fi explicat sclipitor unde să şi-l bage - dovada jalnică a faptului că ei nu pot să se exprime. În timp ce el poate. Oho!

Poate că merita un film mai interesant decît 8 Mile - ceva mai puţin hollywoodian, mai abraziv şi mai inflamabil. Jimmy e mai accesibil decît interpretul său. Nu ştiu cît de reale sînt misoginismul şi homofobia de care a fost învinuit Eminem, dar ştiu că filmul nu şi-a propus să investigheze; dimpotrivă, filmul a măturat majoritatea ungherelor unde marele public ar fi riscat să dea peste urme de gunoi. Dar, chiar pentru că e un produs hollywoodian - solid, satisfăcător, familiar -, 8 Mile ar putea fi o bună introducere, pentru cei care nu ştiu cum să ia hip-hopul, dar simt că e mai mult decît teribilism şi obscenitate. Fiţi atenţi la Eminem, cînd e într-un autobuz, cu ciornele în faţă, cu ochii cît cepele, bătînd tactul cu pixul, gata să înhaţe poezia care va trece pe lîngă geamul jegos. N-are cum să nu treacă şi n-are cum să-i scape. Deşi e vulnerabil în bătălii, pentru că e alb, adică un rapper "fals ca o femeie gonflabilă", e un artist autentic. Înţelegem de ce e atît de bun: furia celorlalţi a devenit un fel de obligaţie - sînt negri, sînt datori să protesteze -, în timp ce protestul lui se îndreaptă şi împotriva celorlalţi protestatari, care nu vor să-l accepte, furia lui e de două ori mai mare. Dar oricît de furioase ar fi bătăliile, există acolo şi alte emoţii - curtoazia duelistului care nu se clinteşte pînă cînd adversarul nu şi-a terminat muniţia, solidaritatea unor oameni care trăiesc cel mai intens prin cuvînt şi muzică.