Pasternak, Las ratas, El más fuerte, Bombita, La propuesta şi Hasta que la muerte nos separe sînt cele şase episoade ale filmului, fără continuitate de poveste sau de personaje, dar cu un fir roşu care le conferă omogenitate: cum ar arăta viaţa oamenilor dacă şi-ar da frîu liber pornirilor adevărate, fără să treacă prin filtrul analizei şi al stăpînirii de sine. Deşi comedie neagră, Relatos salvajes reuşeşte să atingă un nivel complex de analiză al psihicului uman, dominat de instincte de cele mai multe ori violente, ca reacţie la situaţiile constrictive din societate. Violenţa şi autodistrugerea sînt mai pregnante decît însuşi instinctul de supravieţuire uneori, astfel că filmul trece, pe alocuri, de graniţele absurdului. Limita dintre raţiune şi derapaj emoţional este atît de subţire, încît individul apare în toată fragilitatea lui dureroasă, o fragilitate ce nu se poate ascunde în umbra nici unui sprijin al lumii moderne. Oricît de luxoase ar fi maşinile pe care le conduc, oricît de promiţătoare le-ar fi viaţa, personajele lui Szifrónse dovedesc a fi dispuse să renunţe la orice convenţie socială pentru a se elibera cu adevărat.
Marea forţă a filmului lui Szifrón constă în felul în care construieşte situaţii dramatice pornind de la situaţii aparent banale, care trec cu fineţe din sfera verosimilului într-un domeniu al posibului la carecu toţii visăm, dar în care nimeni sau aproape nimeni nu are curajul să treacă. Pentru că este un salt brutal şi fără întoarcere, care fie poate să-ţi asigure libertate, fie să-ţi aducă moartea. Cred că Relatos salvajes trebuie văzut ca fiind mult mai mult decît o comedie, pentru că, în spatele construcţiei comice de situaţie, se regăseşte un îndemn clar către curajul de a lăsa, uneori, deoparte frica de a acţiona conform adevăratelor dorinţe. Iar cenzura permanentă a acestora nu face decît să accentueze partea întunecată din individ, căruia nu îi mai trebuie decît o vorbă rea venită într-un moment de vulnerabilitate pentru a exploda.
Szifrón şi-a numit poveştile "sălbatice" pentru că vorbeşte despre un tip de schizofrenie în care oamenii trăiesc într-o societate inegală, opresivă. Lumea actulă, spune Szifrón, este incompatibilă cu lumea firească în care ar trebui să trăim, astfel că se amplifică acel instict sălbatic din noi care nu este neapărat rău.
Personajele din Relatos salvajes nu sînt personaje excepţionale, nu sînt "caractere", ci oameni simpli, care ar fi trecut neobservaţi dacă nu ar fi avut nebunia - sau curajul - de a acţiona aşa cum le-a dictat instinctul în acea secundă fatală - sau salvatoare. Un pilot, o chelneriţă, un şofer, un expert în demolări, un băiat dintr-o familie bogată, o femeie în ziua nunţii - toţi ar putea să treacă neobservaţi în ritmul banal al vieţii, dacă nedreptăţile pe care le suferă nu i-ar determina să caute dreptatea. Iar dreptatea duce la răzbunare, voită sau nu. Ce e interesant e că în urma lor nu rămîne doar devastare. Pe ruinele fostelor lor vieţi încă există, în unele cazuri, bucăţi care pot fi reconstruite, poate cu mai multă sinceritate şi mai mare autenticitate, căci asta denunţă Szifrón în fimul său - lipsa de trăire autentică. E drept că în unele cazuri, acţiunile lor le par absurde celorlalţi, încît ajung să le interpreteze tot prin instrumentarul lor limitat, căci încă nu s-a inventat un cod recognoscibil pentru înţelegerea a ceea ce trece de sfera comunului, a unei logici dictate de normele restrictive ale societăţii.
În filmul lui Szifrón, necunoscutul este chiar psihicul uman, alteritatea cea mai misterioasă este cea din noi, aplatizată de convenţiile şi cenzura din societatea modernă. După cum explică regizorul, personajele sînt metafore ale realităţii, care te fac să te întrebi cum ar fi dacă ai merge pînă la capăt. Cum ar fi dacă, în ziua nunţii, ai afla, de pildă, că viitorul soţ te-a înşelat? Ai păstra aparenţele de dragul familiei şi al prietenilor sau nu ai ţine cont de nimeni şi de nimic şi te-ai dezlănţui? Căci despre asta este vorba în filmul lui Szifrón, despre incapacitatea de a-ţi mai controla durerea şi dezamăgirea. Filmul a fost criticat pentru că transmite mesajul că fiecare poate să-şi facă dreptate singur, indiferent de consecinţe, dar, mai mult decît ideea de răzbunare, filmul vorbeşte despre nevoia de a-ţi apăra individualitatea şi propriul tău loc în lume, în care eşti violentat pînă şi de sunetul deşteptătorului de dimineaţă, care te obligă să trăieşti o viaţă robotizată, spune Szifrón într-un interviu din La Voz.
Cele şase episoade nu trebuie văzute neapărat ca o succesiune de scurtmetraje, explică regizorul, ci poate mai degrabă ca un spectacol în care energia este realimentată cu fiecare episod. Într-adevăr, există o notă puternică de teatralitate în filmul lui Szifrón, personajele părînd aproape stanislavskiene în modul în care îşi exploatează şi transmit emoţiile. Este o trăire ce atinge catharsisul, o eliberare prin rîs, dar în spatele căruia rămîne o mare tristeţe.