"De cine rîdeţi? De voi rîdeţi..." - replica de final din Revizorul îmi răsări în minte după cel mai aşteptat film din această ediţie: Aferim!. Radu Jude, reprezentant merituos al noii generaţii de cineaşti români, e cunoscut şi aplaudat în Portugalia. Scurtmetrajul Lampa cu căciulă a luat Premiul Mare la Indielisboa în 2007, aici au fost proiectate şi Cea mai fericită fată din lume, în 2009, şi Toată lumea din familia noastră, în 2012. Festa do Cinema Romeno, la finele lui 2014, i-a consacrat o retrospectivă. Uite că după triumful de la Berlin, unde a luat Ursul de Argint pentru regie, a venit rîndul cinefililor portughezi să afle semnificaţia titlului: Aferim, adică bravo! Filmul e unul din cele mai ambiţioase, mai ample proiecte din ultimii ani, dorindu-se road movie clasic, cvasi western (mai curînd, eastern). Povestea, imaginată de Radu Jude şi coscenaristul său de căpătîi, ieşeanul Florin Lăzărescu, se petrece în Valahia, la 1835. Zapciul Costandin şi fiul său Ioniţă, călări, pornesc în căutarea unui rob fugar, pe numele său Carfin, bănuit că ar fi căzut în ispita amorului cu nevasta legiuită a stăpînului. O călătorie iniţiatică prin ţara împotmolită pînă peste urechi în corupţie şi nedreptate (se comit orori cu mină inocentă, insul cu pricina fiind absolut convins că face numai şi numai, dar numai bine!); un trecut neasumat, moravuri barbare cu înveninată continuare în contemporaneitate. Poveste închipuită cap-coadă, satiră socială corozivă, umor negru, frizînd absurdul, dialoguri savuroase: tablou complex ce ne duce negreşit gîndul la... de unde cresc picioarele păroase ale racilelor moderne, dezumanizarea progresivă a relaţiilor, fiară ce roade din interior, fără sorţi de izbăvire; or, se ştie, nu ne putea mîntui decît individual, fiecare în parte... Sau nu ne poziţionăm, ca în ring, duşmani feroce ori de cîte ori dăm nas cu Celălalt, Străinul, fie că e tuciuriu sau dungat, slab sau corpolent, rom, evreu, armean; fie că aşteptăm în rînd la clinică sau cineva ne taie drumul la cotitură? O parabolă filozofică avînd bătaie lungă, ţintind dibaci misoginismul societăţii patriarhale, fragilizarea ţesutului social, dezmăţul nestăvilit al celor cu pîinea şi cuţitul, ipocrizia, predicile satanice gen Popa Duhu cel cu destui epigoni călcîndu-i pe urme, antisemitismul strămoşesc, învrăjmăşirea de-a valma. Poate merită să cercetăm cele ascunse sub preş de ani şi ani, trecutul ruşinos, pentru a păşi drept. Lumina irumpe cînd rîsul învinge plînsul şi se încearcă a face faţă umilinţelor şi încercărilor prin ironie şi haz de necaz, prin zeflemisirea publică a năravurilor comice ale regimurilor ce prea se iau în serios. Abordarea acrită, plină de morgă, zice un tînăr autor de la noi, iese cu eczemă: cu cît te maturizezi, cu atît mai veselă şi mai...vrednică de rîs îţi apare lumea...
Ironia abrazivă prezentă în surdină în Aferim! conferă profunzime şi ecou imaginilor în alb-negru; răzbate în sală bucuria de a juca şi de a filma, entuziasmul ludic ce aminteşte elanul anilor tineri, irepetabili, ai Teatrului "Eugen Ionesco" de la Chişinău. Opera de artă nu e articol de manual şcolar, nu căşunează nici unui rîu, nu maculează "imaginea ţării", ba dimpotrivă... O frescă desenată cu meştejug postmodern (director de imagine: Marius Panduru), limpezime a cadrului ca a lacului de munte: nălucesc în străfunduri corăbii scufundate, în oceanul de aer de deasupra simţi aievea zborul fîlfîitor al fantomelor... "Nu vreau să compar, însă nu mă pot reţine să nu amintesc de Аndrei Rubliov al lui Tarkovski", scrie despre film reputatul critic rus Andrei Plahov, în rubrica sa din cotidianul Kommersant. Mie filmul mi-a adus aminte de Fuga morţii, poezia lui Paul Celan, bucovineanul ce-a cunoscut pe viu lagărele de concentrare:
"El strigă săpaţi mai adînc în pămînt voi unii voi alţii
cîntaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brîu îl flutură - albaştri-i sînt ochii
Înfigeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cîntaţi pentru
dans mai departe.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiază te bem şi seara
Te bem şi te bem
în casă stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă".
Pentru că e în firea omenească să uite, să-şi justifice lesne gîndurile şi faptele cele mai reprobabile... Oricînd se poate luneca în trogloditism şi sălbăticie. Indiferent de culoarea ochilor.
Caii putere ai filmului românesc
În competiţia internaţională a Festivalului IndieLisboa a concurat şi Cai putere de Daniel Sandu, scurtmetraj ce se înscrie perfect în stilistica Noului Val al cinemaului românsc. Noţiunea de val sugerează răbufnire, deşi conţine, cu regret, şi ideea de trecere, de efemeritate - sau simultaneitate, dacă doriţi; val înseamnă energie în mişcare, concentrare, sublimare. Şi un anume mod de a gîndi cinematograful, condiţii tehnice speciale induse de estetica firescului: maniera cît mai autentică, aproape documentaristă, de a filma; scenarii beton inspirate din realitatea imediată, regie minimalistă, camera pe umăr şi intrigă tragicomică, umor rocambolesc pedalat la maximum în abordarea subiectelor grave. Din punctul meu de vedere, stilistica generaţiei actuale de cineaşti români (y compris cineaştii de succes originari din Republica Moldova) se distinge prin umanismul cehovian, prin simpatie pentru personajele înfăţişate, prin tandreţe. Numărul cineaştilor ce împărtăşesc acest crez, reîmprospătînd peisajul, cucerind elogii critice şi premii pe toate meridianele, depăşeşte ordinul zecilor. Această efervescenţă creatoare - energia arcului comprimat - vine dintr-o traumă socială, din paradoxalele contraste ale societăţii româneşti, şi, implicit, ale realităţilor dintre Prut şi Nistru. În jumătate de secol de dictatură, părinţii au fost reduşi la tăcere; cineaştii de astăzi - adolescenţii de cîndva - şi-au găsit propiul stil, impregnat de umor (de cele mai multe ori, negru), fantezie şi poezie. Sînt lucrări aidoma compunerilor şcolăreşti pe teme libere: decupaje din imediat sau din trecutul nu prea îndepărtat, sincere, ataşante, scrise cu pasiune, cu plăcerea deschizătorului de drumuri. Cei care în \'89 aveau 13, 14, 18 ani, astăzi au în jur de 40, vîrsta cea mai rodnică, dar şi mai înclinată spre a trage linie, a face bilanţuri. Personajele filmelor sînt, de asemenea, tipi la răscrucea vîrstelor, cînd speranţele juvenile sînt înlocuite, treptat, de crunte deziluzii, cînd setea de libertate lasă loc sentimentului de sufocare, de dependenţă totală, tipi care îşi dau seama, brusc, cum s-au înşelat crezînd că viaţa adevărată, fericită şi lipsită de griji, e pe drum, acuş-acuş vine. Ei trăiesc sentimentul irosirii, al timpului mort, drămuit pe nimicuri, al numărătorii inverse... Spune Cristian Mungiu: "Copii fiind, noi n-am experimentat pe pielea noastră ororile comunismului, fiind martori şi cobai, ca generaţie de decreţei, doar la neajunsuri minore, ca învăţatul la bateria auto sau defilatul de 23 August. Dar comunismul tîrziu avea un fel de derizoriu al lui, nimeni nu se mai lua în serios. Ca orice perioadă de restricţii, el a generat în noi mai multe lucruri demne de povestit decît orice perioadă de bunăstare". Cineaştii acum la zenit au văzut cum părinţii ce au muncit o viaţă în sudoarea frunţii ajung loseri, nu sînt în stare să asigure minimumul necesar de trai, pe cînd bandiţii urcă în fruntea bucatelor. Valorile sociale respectate de secole s-au perimat, nimeni nu mai crede în vechile precepte ale muncii oneste, instituţia familiei s-a compromis, relaţiile de solidaritate şi ajutor dintre oameni se răcesc sau dispar cu totul. În esenţă, logica vieţii şi a moralei tradiţionale s-a inversat. Şi uite că acest cor de tinere voci profesează cinemaul autentic, demonstrînd plenar că nu există umanism proletar sau mic-burghez, ci doar omenie şi dezumanizare, uvrajele lor stimulează gîndirea la nivelul literaturii de calitate... Şi Aferim!, prin subiectul original (meritul coscenaristului Florin Lăzărescu se reliefează în fiecare frază, m-am prins că dacă aş avea scenariul, l-aş citi ca pe o poveste), se desprinde oarecum din front, provocînd şi incitînd. Sînt curioasă ce va urma, ce surprize oferă participarea cineaştilor noştri la ediţia 2015 a Festivalului de Film de la Cannes.
Ilian Gîrneţ: Carmen între vioară şi ecran
Concertul de final de stagiune al Orchestrei Simfonice Portugheze, îngemănînd muzica şi cinemaul, l-a avut în centru pe Ilian Gîrneţ, vioristul basarabean, stabilit acum în Germania, la Hamburg. Virtuozul chişinăuian a fost ovaţionat prelung, interpretînd ca nimeni altul Fantezia Carmen pentru Vioară şi Orchestră de Georges Bizet / Franz Waxman. E piesa de rezistenţă cu care Ilian a cucerit, acum cîţiva ani, premiul Fundaţiei Regina Elisabeta a Belgiei. "Muzica", afirma Hitchcock, "muzica e o taină!": cinema-ul ce apelează la note e cu adevărat o formă de expresie completă, artă fără egal. Ilian a demonstrat-o cu vîrf de măsură: pasiunea şi măestria cu care a adus în scenă una dintre cele mai complexe lucrări concertante din repertoriul violonistic nu puteau să nu emoţioneze melomanii lisboeţi. Sunetul profund al viorii sale vechi de trei secole (cică ar fi aparţinut odinioară unui interpret francez celebru) e bogat în nuanţe armonice, plin de de tensiune dramatică, suav, cu un vibrato cald. Calităţi de invidiat ce i-au adus aplauzele sincere ale publicului oriunde a concertat, dar şi numeroase premii de-a lungul carierei: Queen Elizabeth, Henryk Wieniawski, Tibor Varga, David Oistrah, Jeunesses Musicales, Kloster Schőntal, Remember Enescu, Paul Constantinescu... S-a născut la Sankt Petersburg, în 1983, a studiat la Liceul de Muzică, clasa Galinei Buinovschi; a urmat Academia de Muzică din Chişinău, apoi cursuri la Academia de Muzică Sibelius din Helsinki şi la Conservatorul Regal din Bruxelles. Colaborarea cu Orchestra Simfonică portugheză a fost perfectă, generînd o adevărată empatie între solist şi dirijor, între sală şi interpreţi.
E primăvară, florile îmbălsămează văzduhul răsfăţat de briză. Şi florile de mai, şi unele dintre operele de artă prezentate în Festivalul de Film n-au o viaţă prea lungă. Să inspirăm adînc, să preţuim clipa ce, vorba poetului, nu va mai fi.