Am reintrat în cort. Chiar înainte de Aferim! începuse o proiecţie cu câteva scurtmetraje. Am prins doar Megatron (regia: Marian Crişan), despre care ştiam că primise un Palme d'Or la Cannes, în 2008. Drama de acolo e universală şi nu ţine seama de etnii, de orânduiri sociale, de vremuri. Familia făcută ţăndări, primele semne de revoltă faţă de mamă ale unui copil părăsit de tată sunt evergreen. Inocenţa neprotejată şi adulţii lipsiţi de maturitate ce sluţesc sufletele copiilor pe care, într-un fel sau altul, îi lasă în părăsire, sunt şi teme ce străbat filmele lui Radu Jude. În decorul din Aferim! se disting adesea trei cruci. Mari, masive, ca de piatră, sau din lemn, de o mai mică anvergură. Ele amintesc de crucile ce se zăresc pe dealurile din Moara cu noroc. Şi, mai recent, de cruciuliţele ce atârnă ostentativ de oglinzile retrovizoare ale maşinilor din alte două filme ale lui Radu Jude (Dimineaţa, Cea mai fericită fată din lume). La o privire mai atentă, nu e vorba despre nişte simple elemente de decor. Ele poartă cu sine o stare, la fel ca semnul crucii făcut - convenţional, dintr-un fel de panică religioasă - de către personajele ce participă la "rugăciunea pentru mai grabnica ieşire a sufletului" din Ca o umbră de nor al aceluiaşi Jude. Acolo, un singur personaj avea îndrăzneala să le renege: "Eu nu particip la aşa ceva!". În filmele lui Radu Jude, crucile sunt "personaje dramatice" pe post de "vestigii", de "reminiscenţe", de "racile" (cum numea icoanele pe sticlă - "chestii d-alea de nu ne mai dezbarăm noi şi ne critică" - speculantul jucat de Toma Caragiu, într-un cunoscut moment televizistic) pe care - şi pentru câtă vreme, rămâne de văzut - mulţi le mai iau în seamă. Recent, un utilizator de facebook, mai în glumă, mai în serios, îşi exprimase convingerea că atunci când "babele cu colaci şi colive" vor dispărea din biserici, va dispărea şi credinţa. Se referea la aceste părţi de continent unde Biserica mai păstrează încă o serie de tradiţii din vechime, multe la graniţa cu superstiţiile, mimate cu automatism şi fără discernământ.
Cu gândul la nuanţele din Aferim!, la fascinantul său personaj dramatic numit coloană sonoră, la replicile din off extrem de încărcate de sens, la costume, la inteligenţa şi umorul dialogurilor, la poveste şi distribuţie, mi-au revenit în memorie crucile şi troiţele pe lângă care - mereu cu indiferenţă ori cu sterilă religiozitate - trec personajele din Aferim!. Şi mi-am zis că acolo, în taina lor se află răspunsul pe care nu i l-am dat lui Lucian. Pentru că ea, crucea, este preţul suprem pe care îl poate plăti cineva atunci când alege să devină şi să rămână om. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: "Când îţi alegi o astfel de cale, preţul este întotdeauna foarte mare. A fost cândva o lecţie înălţătoare pentru toate timpurile. Preţul a fost Golgota. Fiecare îşi are preţul lui."