doi călăreţi merg cu caii lor, unul în spatele celuilalt. la un moment dat, aceştia zăresc o femeie bătrână. asta am înţeles din cască. îmi imaginez mersul ăsta, îmi imaginez şi bătrâna. începe un dialog din boxe. se precipită treptat lucrurile, apar noi personaje. în scurt timp, deja nu mai ştiu care călăreţ e care, se vorbeşte mult şi alert. filmul o tot ţine într-un dialog continuu. mă agăţ de timbrul vocal al fiecăruia ca să pot urmări replicile; uneori se suprapune cu doamna care descrie cadrul în urechea dreaptă. se adună stimulii, se bagă unii peste alţii.
"stareţul se contrariază, călăreţii se amuză" îmi imaginez contrast, mimică diferită dar n-apuc bine să-mi termin de făcut imaginea în cap, că "se schimbă cadrul - cei doi merg printr-o pădure - apa ajunge până la pieptul cailor - se antrenează cu sabia, lovind ţinte imaginare" de câte ori vizualizez scena, se schimbă descrierea. impresia e scurtă.
"razele soarelui trec printre copaci şi cad pe pământ ca un evantai" - oare cum a văzut cea din cască evantaiul pe care mi-l spune şi cât corespunde cu evantaiul pe care mi-l imaginez, dar cu evantaiele celorlalţi... ne construim cu toţii lumina, pe jos prin pădure, fiecare cum ştie, în funcţie de toate evantaiele percepute vreodată şi cine ştie cât se pierde pe drum, de la Jude la cască la spectator. ai calcula cât o fi distorsiunea dar n-avem timp, trebuie să-ţi imaginezi în continuare, scenă după scenă, că altfel n-ai nimic decât tropăit de copite şi voci care se încalecă una pe alta, se răstesc, se-ntrerup şi e greu să ţii firul dialogului.
- merg pe o potecă îngustă, printre dealuri - din când în când se privesc - se schimbă cadrul - e noapte - face un semn din mână a lehamite - focul continuă să ardă şi după ce merg la culcare - stuful e mai înalt decât ei -
uneori se aud doar zgomote nedefinite şi apoi râsete ale văzătorilor în sală iar în cască n-am primit lămuriri suplimentare, aşa că n-am să ştiu ce fel de comic a fost ăsta, iarăşi ne-am pierdut pe parcurs şi se cască un mic hău între noi, de la un scaun la altul. urmează nişte sex şi ascult gâfâitul bărbatului. parcă se răstoarnă lucruri, dar nu mai sunt sigură dacă se chiar răstoarnă ceva, poate mi-am imaginat un surplus auditiv, ca să pot construi scena. se râde din nou, o fi caraghios dar nu-l pot cuprinde pe tot, ascultăm mai departe. o scenă de castrare, urlete şi mă-ntreb ce se vede pe ecran şi ce nu, care-i gradul de cenzură, dar îmi dau seama că asta nici nu mai contează, că-mi pot imagina tot, că nu mai cenzurează nimeni nimic. aici e poate, libertatea. îţi construieşti absolut tot şi îţi construieşti exact cum vrei. primesc din cască un "îşi şterge degetele de sânge de frunzele de arbuşti" şi rămân cu gândul că e mai bine aşa. poate nu chiar fidel realităţii imaginate de regizor, dar nu mai stau să număr cât la sută se potriveşte.
o să-mi imaginez un Aferim! carismatic, tuciuriu, vulgar plăcut şi un Radu Jude care şi-a câştigat publicul nevăzător printr-un realism comic, cu boieri, cu verificat dinţi de Ţintirim, multă pădure şi un roşu de culoare neagră, dar asta pentru că ştiam din trailer că filmul e alb-negru. probabil nevăzătorii din jurul meu şi-au imaginat un sângeriu roşu-roşu şi au prins toate nuanţele de dialog care mi-au scăpat mie. poate că vizualul distrage teribil de mult, seduce, deviază mesajul. pe asta se bazează până la urmă artele vizuale. auditivul e mai curat, manipularea mai subtilă.
am plecat din sală cu coada ochiului la un nevăzător care asculta atent casca deşi sala se golise. aici e libertatea de a nu vedea mulţimea care părăseşte un spaţiu care te cuprinde şi de a nu te racorda deloc la ea. de a-ţi lua timp şi a pleca atunci când ai auzit tot.
