Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători, 2015

Accesibilizarea inefabilului - Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători, 2015


Convorbiri Literare, iunie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe la mijlocul lunii mai 2014 s-a desfăşurat, la Bucureşti, prima ediţie a Festivalulului Naţional de Film pentru Nevăzători[1]. Demersul - vrednic de toată lauda şi pregătit de managerul Gabriela Dima încă de acum câţiva ani - vine în sprijinul celor din seminţia lui Homer, ce nu pot desluşi - cu "ochiul din afară" - jocul de forme şi culori, de lumini şi umbre. Astfel, o serie de filme româneşti din ultimii ani au fost "accesibilizate". Pentru întâia oară într-un cadru organizat, nevăzătorii - publicul ţintă al acestui proiect - primesc informaţii suplimentare despre "ceea ce se vede" pe ecran în plus faţă de dialog (sau de vocile din off)[2]. Pentru defecţiunile exterioare ale "ochiului din afară" se găsesc, de-acum, paleative. Nevăzătorii vor putea înţelege mai bine ce "se întâmplă" într-un film atunci când nu se vorbeşte. (Şi nici nu există muzică.) Dar văzătorii (sau, mai exact, cei ce-şi spun văzători), înţeleg ei by default tot ce e de înţeles din ceea ce se vede şi se aude?


Nu o dată m-am întrebat cum să "accesibilizezi" (să "traduci", să "tălmăceşti") un film pentru ... văzători. De bună seamă, nu un film "explicit", "demonstrativ", ci unul mai aproape de substanţa poeziei ori a muzicii fără libret. Că de aceea a ieşit film, nu operă literară. Cum să "povesteşti" altfel decât în pierdere splendoarea imaginii (ori muzica) din filme ce îndeamnă la contemplare? Sau jocurile secunde şi conotaţiile dintr-o scenă pe care punerea ei în cuvinte nu ar face decât să o vulgarizeze, să o sărăcească? Să luăm, de exemplu, câteva exemple din "noul cinema românesc", reprezentat în sus-pomenitul Festival prin câteva titluri de referinţă, printre care Medalia de onoare, După dealuri, Poziţia copilului şi Aferim!.. (Nu doresc să dau timpul înapoi şi să ajung la poetica lui Tarkovski ori Paradjanov, a lui Antonioni sau Kurosawa. Sau, de la noi, la geometriile poetice ale lui Mircea Săucan, Iulian Mihu, Dan Piţa sau Mircea Veroiu.) Cum să "lămureşti" pe cineva că important e ca vorbele, gesturile şi situaţiile să fie la locul lor, să se integreze în "arcada" (în "atmosfera") filmului? Când acel cineva e pus pe contabilizarea şi amendarea oricărui "derapaj" ideologic ori de simţire de la frecvenţa - unică - prin care s-a învăţat să primească o poveste, în zadar e orice tentativă de "lămurire". Cum să explici că Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile; Occident; A fost sau n-a fost?; Cea mai fericită fată din lume; După dealuri; Poziţia copilului; Toată lumea din familia noastră ori Aferim! nu sunt apodictic, aşa cum susţine o parte a criticii şi a publicului românesc, "de rea credinţă", "imorale" şi "conjuncturale", ci puncte de vedere bine articulate asupra naturii umane într-un anume context socio-cultural? Că sunt filme de ficţiune (ce nu se vor nici extinse reportaje de televiziune, nici reconstituiri de epocă la scară 1:1) în care şi "necuvintele" îşi au rolul lor.

"Accesibilizarea", pentru văzători, nu poate fi decât personalizată. Şi ia mult timp. Nu cred în "explicitări" şi soluţii standard. Mai ales că filmul ca reprezentare (filmul de artă) foloseşte cel mai complex limbaj (şi cel mai nou, totodată). În plus, depinde enorm de pregătirea, sensibilitatea şi aşteptările celor care privesc şi ascultă. Şi, cum se spune, de "aşezarea" lor duhovnicească. Nu atât de informaţii (necesare, bune, fără îndoială, dar insuficiente), cât de prelucrarea lor astfel încât să se ajungă cât mai aproape de filmul "precum este". De cele mai multe ori însă, rămânem la filmul prejudecăţilor noastre, al ideilor noastre primite de-a gata. Filmele care (mai ales) pentru văzători necesită "accesibilizare" conţin întotdeauna o provocare, un îndemn la dezmorţire (sau la trezire). Sunt un quest, deranjează, stârnesc şi, în cele din urmă - dacă ne încumetăm să ducem până la capăt bătălia cu "necuvintele" lor - pot aduce o nesperată bucurie.

În ceea ce mă priveşte, mărturisesc, am avut şi eu bătăliile mele, nevăzute. Am avut nevoie de nişte ani să mă acomodez cu limbajul cinematografic de tip ciné-vérité folosit în filmele româneşti de după 2000 (şi chiar cu unele din filmele lui Pintilie şi Daneliuc de după 1990) pentru că nu vin dinspre lumea lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexadru Tatos, Dinu Tănase, Stere Gulea ori Iosif Demian. Filmele lor - care sunt adesea "muşcătoare", fruste, "realiste" şi care au pregătit cumva poetica "noului val" de după 2000 - îmi erau şi îmi sunt foarte dragi: Reconstituirea, Cursa, Mere roşii, Iarba verde de acasă, Ediţie specială, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvenţe, Fructe de pădure, Baloane de curcubeu, La capătul liniei.. Însă cele care m-au câştigat au fost mai degrabă polifoniile poetice şi transfigurative din Viaţa nu iartă, Meandre, Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, 100 de lei, Semnul şarpelui, Concurs, Faleze de nisip, Sfîrşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Dreptate în lanţuri, Imposibila iubire, Pas în doi. În toate acestea, un rol important în "accesibilizare" (aşa cum l-a gândit regizorul împreună cu compozitorul) îl are muzica. Distribuită ca un adevărat "personaj dramatic" (iar nu ca element de umplutură), muzica acestor filme (fie că este scrisă de Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia, Cornelia Tăutu sau Adrian Enescu) transmite o mare parte din mesaj şi adesea mijloceşte - prin sunet, ritm şi melodie - ceea ce nu se spune prin cuvânt. În unele cazuri, chiar şi fără cuvinte de explicitare, muzica este - pentru "ochiul dinăuntru" al spectatorului - mesagerul cel mai priceput al poveştii. În plus, dialogurile acestor filme - elaborate, pline de subtilităţi şi doar ocazional fruste - sunt parte importantă din comentariul auctorial asupra lumii.


Recenta "accesibilizare" a filmelor pentru cei nevăzători este un instrument auxiliar necesar ce le poate aduce un real folos. Dar cred că adevărata "accesibilizare" a spectatorului ţine de educaţia ("curăţirea") privirii prin eliberarea - conştientă, asumată - de orice idee primită de-a gata. Numai aşa am putea ajunge să nu mai împărţim filmele în americane şi neamericane, alb-negru şi color, mute şi vorbite, morale şi imorale, cu comunişti şi fără comunişti ş.a.m.d.


[1] Organizatori: Fundaţia "Cartea călătoare" şi Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc.
[2] Foarte curând urmează să apară şi primul DVD românesc - Aferim! - prevăzut cu o pistă sonoră de "accesibilizare" pentru nevăzători.





 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători, 2015


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Aferim! la Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători, 2015, Anamaria Tatu
 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 Programul Festivalului de film pentru Nevăzători, 2015, Comunicat de presă
 Toată lumea are nevoie de film - Festivalul Naţional de Film pentru Nevăzători, 2015, Judy Florescu, un interviu cu Gabriela Dima


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer