Filmele româneşti selectate de selecţionerul şi directorul artistic al festivalului, criticul de film Mihai Chirilov, au inclus atît cîteva mult-aşteptate debuturi în lungmetraj, cît şi întoarcerea cîtorva regizori importanţi ai Noului Cinema Românesc (Radu Jude, Aferim!, Corneliu Porumboiu, Comoara, Radu Muntean, Un etaj mai jos). În competiţia naţională, două filme de debut mi-au atras atenţia în mod special. Abordînd o poetică şi o estetică foarte diferite, Lumea e a mea al lui Nicolae Constantin Tănase şi Autoportretul unei fete cuminţi, regizat de Ana Lungu. Am ales să scriu despre cele două filme pentru că se poate spune că ilustrează două tendinţe importante ale tipurilor de viziune şi de estetică pe care le putem aştepta în următorii ani de la tinerii regizori. Lumea e a mea marchează o distanţare de paradigma dominantă a noului realism românesc şi a minimalismului, propunînd un mod de a face cinema care recuperează, în mod inteligent, cîteva dintre tehnicile filmului mainstream oferind, în acelaşi timp, o viziune personală puternică, în care sensul / simţul românesc al realităţii vine dintr-o foarte puternică actualitate (cum ar fi spus poetul Yi Sha).
Este unul dintre filmele care ies total din paradigma postcomunismului. Personajele din filmul lui Nicolae Constantin Tănase sînt puternic legate de prezent, de lumea adolescenţilor de azi. Larisa, o adolescentă de 16 ani, care trăieşte într-un oraş românesc de la malul mării, este protagonista unui film în care toate falsele valori cu care tinerii de azi se confruntă (şi pe care, în lipsa unei îndrumări, le adoptă) sînt prezente: suprafaţa (imaginea) şi percepţia sînt totul, contează maşinile, banii, influenţa şi puterea, care sînt obţinute prin orice mijloace. Provenind dintr-o familie săracă, avînd un tată vitreg abuziv şi o mamă care tolerează abuzurile acestuia, Larisa rămîne să ia decizii în ceea ce priveşte propria viaţă în lipsa oricăror repere. Atunci cînd se îndrăgosteşte de Florin, un tînăr cu cîţiva ani mai mare decît ea, care pare să îi ofere un statut în "ierarhia" liceului, dar care este apropiat de un mediu de interlopi, lumea ei pare să se destrame, trăsătură exprimată de regizor şi la nivel vizual, prin inserarea unor segmente onirice la limita dintre realitate şi imaginar. Sînt sigur că aceste secvenţe în slow motion, care vin să sublinieze o percepţie obturată a protagonistei, vor fi subiectul multor discuţii. Dacă ne gîndim la forţa de impunere a filmelor noului realism românesc, cel puţin în rîndul criticilor de film, poetica cinematografică a lui Nicolae Constantin Tănase se va lovi de anumite prejudecăţi, tocmai prin distanţa foarte mare pe care şi-o ia faţă de această paradigmă estetică. Deocamdată, vreau să semnalez interpretarea extraordinară a Anei-Maria Guran, descoperită de regizor în cadrul atelierului de teatru pentru liceeni Ideo Ideis. Lumea e a mea este un debut care nu ar trebui ignorat, fenomenul cinematografic autohton trebuind să se descopere şi în alte direcţii, diferite de cea impusă odată cu succesul filmului Moartea domnului Lăzărescu.
Am pomenit filmul lui Cristi Puiu tocmai pentru că celălalt debut de excepţie, Autoportretul unei fete cuminţi, este un debut în care influenţa regizorului Aurorei este semnificativă. Filmat exclusiv în cadre statice, filmul ne prezintă povestea Cristianei (Elena Popa), o tînără din Bucureşti, născută într-o familie bună, care îşi dă doctoratul în inginerie seismică. Toate nemulţumirile şi dramele ei se petrec într-un ritm extrem de lent. "Conflictele" se sting rapid: relaţia ei cu un tînăr doctor căsătorit, mutarea dintr-un apartament în altul, insomniile şi începutul unei aparente depresii sînt toate prezentate spectatorului într-o formă dedramatizată, care este tributară unei concepţii narative ce nu favorizează o cunoaştere omniscientă a faptelor. Atitudinea tatălui şi a amantului sînt oarecum asemănătoare, protagonista plasîndu-se într-o poziţie de subordonare faţă de amîndoi. Atunci cînd îi cere tatălui bani pentru a-şi cumpăra un cîine, acesta îi spune că aceasta nu este prioritatea ei. Într-un mod asemănător, amantul îi spune că îşi pierde vremea numai cu tîmpenii şi din această cauză a ajuns să aibă insomnii. Elena este incapabilă să ia decizii radicale, care ar putea să îi schimbe viaţa. Chiar şi atunci cînd decide să se despartă, aceasta pune capăt relaţiei printr-o conversaţie telefonică lipsită de orice dramatism sau încărcată cu un "dramatism" egal cu celelalte momente ale vieţii ei.
Criza prin care trece personajul nu explodează niciodată tocmai pentru că Elena nu pare să fie înzestrată pentru o asemenea reacţie. Ea este, într-adevăr, o "fată cuminte", incapabilă să se rupă de dependenţa faţă de părinţi şi de aprobarea acestora. Iar tipul de dramaturgie ales de Ana Lungu se sincronizează perfect cu situaţia şi temperamentul personajului. În afară de debuturile în lungmetraj, Zilele Filmului Românesc au însemnat întîlnirea publicului festivalier cu cele două filme româneşti selectate, în 2015 la Festivalul de la Cannes - Un etaj mai jos, al lui Radu Muntean şi Comoara lui Corneliu Porumboiu. Ultimul film al lui Radu Muntean abordează subiectul într-un stil aproape polemic faţă de naraţiunea tipic hollywoodiană a filmelor în care se petrece o crimă. Povestea: după ce în blocul său este omorîtă o studentă, Pătraşcu (interpretat de Teodor Corban) nu spune nimic Poliţiei.
Deşi bănuieşte că cel care a comis crima este un vecin, avînd destule motive să-l suspecteze de acest lucru, acesta alege o atitudine total pasivă, ascunzîndu-i totul soţiei sale. Nu aş vrea să spun mai multe lucruri despre acţiunea filmului, lăsîndu-i fiecărui spectator privilegiul de a descoperi povestea lui Radu Muntean. Deocamdată, e important faptul că Un etaj mai jos sintetizează, pe lîngă estetica Noului Cinema Românesc, şi un anumit tip de mentalitate în ceea ce priveşte raportarea colectivă la anumite evenimente. În competiţia internaţională, cuvintele-cheie au fost: "criza de cuplu (10.000 de kilometri, Incendiul), criza de familie (Radiator, Parisul nordului), criza de identitate (Plan pe şase ani, Nopţi de vară), criza economică (Lecţia), situaţia de criză (Melbourne, 600 de mile, Regii capitulează, Melody, Despre oameni şi oi)", cum a sintetizat Mihai Chirilov.
Cîştigătorul Trofeului TIFF a fost filmul argentinian El Incendio, care se încadrează în categoria dramei / crizei de cuplu. Fericirea fragilă a relaţiei dintre Lucia (interpretată de Pilar Gamboa) şi Marcelo (interpretat de Juan Barberini) este pusă în pericol atunci cînd aceştia se află puşi în situaţia de a cumpăra un apartament. Nu ştim exact de ce aceştia călătoresc cu întreaga sumă de 100.000 de euro asupra lor, de ce se expun la un astfel de pericol. Deşi Marcelo pare să nu accepte banii veniţi de la tatăl Luciei, problemele acestora depăşesc complexul lui de inferioritate, criza explodînd în cîteva scene de un dramatism foarte puternic, sporit şi de o tehnică a camerei purtate (hand-held) bine stăpînită.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..