Patrie şi paternitate - Cuvântul Tată la Festivalul NETA, 2015

Spectacolul Cuvântul Tată, jucat la festivalul NETA 2015 şi regizat de Gabriele Vacis, aduce pe scenă un grup de tinere născute în diferite ţări din fostul bloc comunist. Imaginea tatălui care îşi dezamăgeşte sau trădează fiica se împleteşte cu cea a Marelui Conducător din regimul totalitar, reprezentând autoritatea care îngrădeşte şi mutilează, în loc să protejeze.

Piesa are o structură plurilingvă, deoarece fiecare personaj are monoloage în limba sa de origine, dar comunică cu celelalte în engleză şi italiană. Din punctul meu de vedere, traducerile permanente engleză-italiană nu aduc neapărat plus-valoare, la un moment dat spectatorului devenindu-i redundant să audă de mai multe ori acelaşi mesaj. Dacă limbile folosite subliniază faptul că tinerele femei din spaţiul est-european (şi, de fapt, de pretutindeni) se confruntă cu probleme similare, dincolo de identitatea naţională, abuzul de traduceri face piesa mai degrabă să stagneze.

Spectacolul are la început o discuţie privitoare la termenii pentru tată, tati, tătic în diferitele ţări europene, după care urmează de-a lungul piesei monoloage despre situaţii conflictuale tată-fiică, dar şi o comparaţie a regimului comunist aşa cum a fost el implementat în mai multe state.

De altfel, scena în care fetele urmăresc slide-uri cu instantanee ale vieţii în comunism şi le comentează este unul dintre momentele valoroase ale piesei, în ciuda caracterului său uşor didactic de tip Ştiaţi că... O altă scenă bună este cea cu şedinţa de cosmetică, unde, în vreme ce îşi aplică măşti şi tratamente, fetele discută despre vieţile lor intime, ca la o petrecere în pijamale girls-only. Deosebit de comic este episodul în care se aduce vorba despre povestea de dragoste dintre personajele principale din romanul La răscruce de vânturi, clipă în care se naşte un cor feminin care îl strigă cu o voce fantomatică pe Heathcliff.

Decorul este specific universului feminin: stative cu articole vestimentare, geamantane tip troller. Soluţia scenică a bidoanelor de apă, care sunt rearanjate pe tot parcursul piesei, uneori funcţionează, alteori nu. Distrugând zidul de bidoane goale, fetele îşi eliberează furia. Alteori, este creat un labirint în care acestea circulă ritmic ca personajele unui joc rusesc pe calculator, amintire a copilăriei în comunism. De multe ori, însă, piesa dobândeşte un ritm foarte lent din cauza nevoii de a schimba aranjamentul bidoanelor. Astfel, apar timpi morţi şi din traduceri şi din plasarea decorului.

Multe dintre monoloagele în care personajele evocă figura tatălui mi s-au părut uşor stridente. Episoadele tinerei care rememorează, terminând printr-o criză de lacrimi sau de furie au avut un patetism uşor forţat în economia spectacolului, iar trecerile de la reproşurile adresate tatălui la stilul ludic din restul piesei au fost destul de abrupte. Per total, aceasta mi-a dat o oarecare senzaţie de artificial.

Pe de altă parte, atuurile piesei stau în caracterul ei interactiv. Fiind construită pe baza unei conversaţii între personaje, care pare tradusă special pentru publicul de faţă, Cuvântul Tată este un dialog deschis publicului care are sentimentul includerii în evenimentele la care asistă.

Piesa conţine şi secvenţe dinamice de dans contemporan, în care personajele îşi schimbă costumele chiar pe scenă, sub ochii spectatorilor. Momentele sunt ludice: de pildă, în vreme ce unul dintre personaje îşi spune monologul, celelalte au un dans circular asemănător cu salturile iepurelui.

Atitudinea jucăuşă şi user-friendly se manifestă în multe momente ale piesei: unele certuri dintre personaje sunt reuşite, una dintre ele fiind cea despre hârtia igienică în statele blocului comunist, altele, dimpotrivă, nu aduc nimic spectacolului. Personajul Ola este bine jucat, tânăra poloneză ieşind în evidenţă faţă de celelalte prin atitudinea sa un pic conflictuală. Micile sale ironii punctează bine momentele piesei. Celelalte personaje, în schimb, nu sunt bine individualizate.

Spectacolul nu este unitar. Caracterul uşor artificial dat de scenografie şi de structura plurilingvă se combină cu pasajele de dans, cu monoloagele aprinse, cu discuţiile de grup şi cu episoadele de manifestare a furiei, dar suma acestor elemente nu creează o impresie de totalitate.

Figura tatălui nu este foarte clar pusă în contextul comunismului; nu sunt foarte evidente legăturile dintre perioadă şi tatăl neînţelegător. De asemenea, perspectiva este univocă: în spatele fiecărei poveşti a personajelor, există un tată care avea, probabil, anumite motivaţii şi circumstanţe pentru faptele sale. Drama copilului care este înşelat de tată spre a rămâne într-o şcoală pe care nu şi-o doreşte, de pildă, poate ascunde dincolo de lipsa de tact a părintelui, cele mai bune intenţii faţă de fiica minoră.

Există şi episoade foarte emoţionante, însă, ca de pildă cel al femeii adulte care îşi pune pe desktop poza de tinereţe a tatălui. Paralela aceasta despre fiică şi tatăl ei pe vremea când avea vârsta acesteia este una dintre ideile interesante ale spectacolului.

Aşadar, Cuvântul Tată reuşeşte prin spiritul ludic, prin mişcarea scenică şi prin sentimentul de comunicare directă cu publicul, evocând uneori imagini percutante ale tatălui, dar îşi ratează miza prin lipsa de coeziune şi prin redundanţa unor elemente. Piesa abordează subiecte sociopolitice dificile, cum este cel al identităţii feminine (rezultat al impactului tatălui în viaţa unei fiice, dar şi a originii naţionale), dar nu reuşeşte să ajungă la concluzii foarte profunde, pierzându-se în detalii şi tehnici de suprafaţă.

Cuvântul Tată, creaţie colectivă
Regia şi dramaturgia: Gabriele Vacis,
Teatrul Koreja, Lecce, Italia.
Durata: 1h 30min