His own, personal, Jesus - Electra la Interferenţe, 2016

Sunt aproape două milenii şi jumătate de când Eschil, urmat, la puţină vreme, de Sofocle şi Euripide, a scris şi fixat în memoria umanităţii mitul Electrei, al fratelui său, Oreste, al mamei ucigaşe de soţ, regina Clitemnestra, al amantului şi complice-ului acesteia, Egist şi al răzbunării celor doi fraţi. Prin omorârea criminalilor, Electra si Oreste onorează amintirea tatălui-rege, Agamemnon, şi reinstaurează ordinea lumii, tulburată de regicid.

Istoria aceasta ultra-faimoasă, pe ale cărei esenţe şi ecouri se bazează bună parte din dramaturgia universală (inclusiv best-of-ul suprem, Hamlet), e narată de personajele Eschil şi soţia lui Eschil în doar câteva zeci de secunde, în chiar prima scenă a spectacolului Electra, montat de Andriy Zholdak la Teatrul Naţional din Macedonia în 2014 şi prezentat la Cluj, în cadrul Interferenţe 2016. Apoi, cei doi, locuind într-o rulotă-container de găsit în filmele independente americane, sunt ucişi cu focuri de revolver, pe ritmuri asurzitoare de punk-rock, ce fac să vibreze podeaua uriaşei săli a Teatrului Maghiar de Stat.

Urmează 4 ore de spectacol. Pornind de la Electra cea din textele greceşti. Pornind de la mitul creştin, cel din Noul Testament, dar mai ales din viaţa de toate zilele. Pornind de la neorealismul italian şi de la pac-pac-ul tarantinian. Pornind de la punk-rock-ul anglo-saxon şi de la cel est-european. Pornind de la chitara electrică live şi de la vioara înregistrată. Pornind, continuând şi terminând de la, cu şi până la Andriy Zholdak. Un spectacol de autor cum rareori e de văzut la teatru. Poate pentru că teatrul e doar una dintre formele sale de manifestare. În 4 ore, e loc şi de cinema, de dans, de muzică, de linişte.

Pe două ecrane agăţate de tavanul sălii, sunt proiectate non-stop imagini. Pe ecranul din dreapta, imagini produse de o camera fixă, amplasată într-un spaţiu tip bucătărie, decorat cu o masă şi vreo 10 frigidere. Pe ecranul din stânga, imagini produse de o camera mânuită de un operator plasat într-unul din balcoanele de la etajul sălii. Operatorul schimbă constant subiectul focus-ului, şarful, luminozitatea. Sunt momente, multe, în care ai de ales: urmăreşti acţiunea live, pe scenă, sau mediată, pe ecranul de deasupra. Sunt momente, multe, în care nu ai de ales: musai să urmăreşti ce redau camerele pentru că buzunare ale decorului (containerul-rulotă nu apare decât în două scene lungi, în rest, scena e dominată de o schelă de lemn, ce îngăduie 4+1 spaţii de joc, două la parter, două la etaj şi unul în afară casei-castel) nu sunt accesibile privirii spectatorilor. Andrei Gorzo ar avea despre ce scrie, e loc copios de filozofat despre limitele, rostul şi minciunile cinema-ului.

Zholdak îl întrupează pe Iisus. De câte ori aţi văzut un om închinându-se la o icoană? Vă puteţi închipui cum e vezi un om închinându-se la un Iisus în carne şi oase şi prosop alb în jurul coapselor? În prezenţa / absenţa unui Oreste slab, fricos, balazat, Electra are ca unic aliat deitatea creştină. Cea care îi e alături pas cu pas, sfătuind-o chiar şi întru crimă. Crimă îndreptată împotriva criminalilor, instrumentul purificării chiar şi în versiunea J.C.

Electra versus Clitemnestra. Noul versus vechiul. Cele două măcelăresc, direct sau prin interpuşi, totul în jur. Creştinismul a venit, cândva, ca noua lege, bună pentru a îndrepta vechiul şi pervertitul testament. Zholdak re-vitalizează vechiul conflict. Aşa cum re-vitalizează eternele mituri. Îşi creează propriul scenariu, propriul teatru de război, propriile convenţii. De pildă, pistoalele nu ucid niciodată definitiv. Doar otrava trimite în moarte. Excepţia e scena de final, în care una dintre cele două puştoaice de 10-12 ani care joacă versiunea copilărească a Electrei plasează glonţul final în ceafa reginei apuse. Vechiul e lichidat.


Zholdak face ce vrea cu miturile, cu convenţiile, cu modalităţile de exprimare artistică. Unii spectatori îl adoră, alţii îl tratează cu Exit. Sprijinit de fabuloasă-i imaginaţie şi de două actriţe excepţionale, Darja Rizova (Electra) şi Kamka Tocinovski (Clitemnestra), ucraineanul dă senzaţia că a găsit reţeta spectacolului etern. Durează 4 ore, ar putea dura o noapte. Se joacă pe scena unui teatru, s-ar putea juca într-un club. Fidelii îşi tratează trezia cu cafea şi ciocolată, ar putea la fel de bine să acompanieze întâmplarea cu produsele alcoolice ale barului.

Nicicând durata n-a fost mai relativă. Trece aproape un minut din momentul în care Electra zăreşte paharul cu vin otrăvit lăsat de mama ei pe masa lungă şi pustie până când face cei cinci paşi care o despart de potenţiala moarte. 1 minut pentru 5 paşi într-o linişte deplină!

Şablonul e la vedere: acţiunea e enunţată în fraze-cheie rostite pe repede-înainte. Apoi urmează desfăşurarea. Gesturi, muzici, grimase, dansuri, zgomote, tăceri care pun în scenă zisele cuvinte. Desfăşurarea poate dura 5 sau 10 sau 15 sau 30 sau oricâte minute. Acesta e Zholdak, regizorul, dramaturgul, mânuitorul luminilor, co-scenograful. De mirare că nu pune mâna şi pe camera de la balcon. Genul de artist pentru care singurul pericol de conformism e non-conformismul. Genul de artist care inventează fiecare detaliu al unui spectacol de teatru, trecându-l prin propriul filtru. Genul de artist pentru care există persoana I şi atât.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.