Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul NETA, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dictatura, sub masca luminoasă a utopiei - Un Dilas obişnuit la Festivalul NETA, 2015


septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Piesa din Muntenegru, Un Ðilas obişnuit, evocă figura lui Milovan Djilas, unul dintre primii comunişti iugoslavi, care a luptat pentru instaurarea regimului şi a făcut-o cu convingerea că ajută la întemeierea unei lumi mai bune. În schimb, după venirea lui Tito la putere, Djilas a observat că felul în care comunismul a fost pus în practică încălca drepturile fundamentale ale omului. Persecuţia împotriva celor din familii burgheze, confiscarea bunurilor şi arestările îl fac pe Djilas să conteste regimul printr-o serie de articole care sunt considerate periculoase.

Este foarte interesant de urmărit acest spectacol, pentru că publicul trăieşte în post-comunism şi, chiar dacă nu ştie dinainte care a fost destinul lui Djilas, îl anticipează. Ştie ce i se poate întâmpla unui individ care contestă sistemul într-un stat totalitar. Problema lui Djilas este că el - aşa cum este reprezentat în piesă - a crezut cu putere în idealurile sale, dar a făcut greşeala să creadă şi în integritatea tovarăşilor săi de partid. Djilas credea că a ajutat la instaurarea unei democraţii şi considera că protestele sale vor fi luate în calcul ca semnale de alarmă pentru a corija erorile involuntare făcute de comunişti.

Noul sistem era însă fragil - aşa că Tito şi aliaţii săi consideră că vocea lui Djilas este periculoasă pentru că le periclitează puterea politică. Iar regimul nu era suficient de bine împământenit pentru a putea rezista protestelor. Astfel, vocea lui Milovan Djilas trebuia amuţită.

Piesa Radmilei Vojvodić se foloseşte de scene lungi de conversaţie pentru a integra dezbaterea ideilor politice. Acest lucru imprimă uneori un ritm mai lent piesei, dar aceasta câştigă din punctul de vedere al conţinutului ideatic. Conversaţiile pun în lumină o serie întreagă de atitudini, atât ale tovarăşilor de partid, cât şi ale soţiilor acestora.

Unii îl trădează pe Djilas din instinct de autoconservare: ştiu că acesta este de neoprit în demersul său şi nu vor să cadă alături de el. Alţii cred că Djilas vrea pur şi simplu putere şi că scopul lui nu este de a corecta erorile regimului, ci de a se instala la conducere, luându-i locul lui Tito. Fanatismul altora pentru noul regim (sau ipocrizia prin care îl susţin) face ca orice altă părere care nu este pe linia de partid să fie catalogată automat ca dizidentă, capitalistă, anarhistă etc. Astfel, cei din jurul lui Djilas nu înţeleg că nu el a trădat comunismul, ci ei înşişi l-au trădat, pentru că regimul care s-a impus a devenit o dictatură foarte îndepărtată de cauza socialismului autentic.

Regia şi scenografia pun bine în valoare subiectul piesei, unele soluţii regizorale fiind foarte ingenioase. Astfel, în scena de vânătoare, podeaua este acoperită cu frunze de toamnă. La trecerea către episodul discuţiei dintre tovarăşii de partid, jumătate din podeaua de pe scenă este ridicată la nouăzeci de grade, spre a forma zidul unui bar, care ulterior va deveni în economia piesei, peretele unui penitenciar.

De asemenea, gardul de sârmă care îl ţine prizonier pe Djilas îl desparte în acelaşi timp şi în mod spiritual şi emoţional de soţia sa, aceasta având resentimente pentru că integritatea sa a fost mai importantă pentru Djilas decât fericirea familiei lor.

Discuţia cu colegii de partid, în care aceştia încearcă să-l convingă pe Djilas să-şi retracteze afirmaţiile şi să-şi facă autocritica, este realizată folosindu-se şi procedeul proiectării chipului personajului principal (care se află cu spatele la public) pe un ecran foarte mare. Astfel, spectatorii sunt martori la toate reacţiile sale: forţa cu care el îşi apără ideile, dezamăgirea faţă de tovarăşii care urmează să-l trădeze, neputinţa pentru faptul că ei nu pot înţelege ceea ce el le explică.

Mi-a plăcut interpretarea actorului Tihomir Stanić în rolul lui Djilas, pentru felul în care a redat fervoarea, dar şi demnitatea personajului. De asemenea, declinul lui Djilas şi momentele de pierdere a raţiunii (atât ignorarea naivă a pericolului de dinainte de încarcerare, cât şi derapajele sale din timpul detenţiei) sunt credibile şi emoţionante. Tihomir Stanić îl portretizează pe Djilas cel înfrânt, care stârneşte în acelaşi timp mila şi frustrarea soţiei, care se autoiluzionează că există posibilitatea creării unei mişcări de rezistenţă din spatele gratiilor, care încearcă să înroleze deţinuţi de drept comun în cauza sa (hoţi care au profitat de pe urma sistemului, alegându-şi ca victime persoane din fosta burghezie).

Discuţia la telefon cu un bărbat despre care Djilas crede iniţial că este Tito reprezintă un punct culminant al durerii acestuia, deoarece Djilas poate în sfârşit să ceară socoteală tovarăşului care l-a trădat, care nu a înţeles că el nu dorea altceva decât bunăstarea patriei sale.

Ana Vučković are şi ea un rol foarte bun, jucând-o pe soţia lui Djilas. Aceasta ţine un monolog plin de ardoare atunci când îl vizitează pe Djilas la închisoare, în care îşi exprimă atât dragostea, cât şi frica pentru soţ, dar şi pentru viitorul său şi al copilului. Drama ei constă şi în faptul de a-şi vedea soţul pierzându-şi luciditatea.

Piesa are şi anumite momente în care depăşeşte graniţele realismului. Astfel, scena de vânătoare de la începutul piesei se soldează cu moartea bucătăresei rusoaice. Momentul este tratat în cheie absurdă, deoarece niciuna dintre femeile prezente alături de ea în pădure nu se apropie ca să vadă dacă mai trăieşte, nu se îngrijorează. Soarta aproapelui e mai puţin importantă decât frica pentru propria persoană: temându-se că bucătăreasa a fost de fapt executată pentru simpatiile sale filoruse, celelalte personaje preferă să nu se intereseze dacă aceasta mai este încă în viaţă sau dacă are nevoie de ajutor. Relevant este şi faptul că rusoaica era singura care reprezenta clasa muncitoare; celelalte femei îşi ascund originile şi gusturile burgheze sub masca entuziasmului pentru noua orânduire socială.

Vânătoarea reprezintă persecuţia tuturor celor privilegiaţi în vechiul regim (şi care nu au reuşit să-şi ascundă originile suficient de bine pentru a avea parte de privilegii şi în cel nou). Iar anotimpul este cu adevărat toamna lui Djilas - sfârşitul influenţei sale politice şi a poziţiei sale în ierarhia de partid. Fulgii care cade în scena închisorii marchează declinul acestui om politic.

America în care ajunge Djilas este o convenţie, un spaţiu scenic, artificial în care reunirea cu vechii tovarăşi este posibilă în ceea ce pare o copie a lumii capitaliste şi decadente din State. Milovan Djilas şi camarazii săi cântă însă Internaţionala comunistă - semn că încă mai cred în visul unei lumi a dreptăţii şi egalităţii, în paradisul socialist.

Piesa Radmilei Vojvodić prezintă, printr-o regie inteligentă şi eficace, figura acestui intelectual de stânga, teoretician al comunismului, care se impune pe scară mondială prin volumul său Noua clasă. Imaginea lui Milovan Djilas este, poate, puţin idealizată, prea mult redată în alb fără nuanţe de gri. Cu toate acestea, este puternic impactul omului care luptă până la capăt pentru ceea ce crede, pentru o lume mai bună pentru compatrioţii săi, dincolo de sacrificiu personal şi refuzând orice formă de compromis. Piesa porneşte, de fapt, de la drama celui care îşi dă seama că lumea mai bună pentru care a militat a fost pervertită de interesele meschine ale celor aflaţi la conducere şi de setea lor de putere; că, de fapt, a ajutat la instaurarea unui regim al terorii şi că nu mai poate face nimic pentru a schimba această stare de fapt.

Un Ðilas obişnuit de Radmila Vojvodić
Regia: Radmila Vojvodić,
Teatrul Naţional din Muntenegru, Podgorica.
Durata: 2h 20min (1 pauză)



 Toate articolele despre Festivalul NETA, 2015


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Ploeşteanu


Alte articole

 Pretextul Electra la Interferenţe, 2016, Adrian Ţion
 His own, personal, Jesus - Electra la Interferenţe, 2016, Mihai Brezeanu
 Somnul raţiunii în familie - Lungul drum al zilei către noapte la Festivalul NETA, 2015, Monica Ploeşteanu
 Atunci când figura maternă este o Medeea - Medeea, mama mea la Festivalul NETA, 2015, Monica Ploeşteanu
 Wagner şi violenţa - Confuzii la Festivalul NETA, 2015, Monica Ploeşteanu
 Toate articolele despre Festivalul NETA, 2015


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer