România Liberă / septembrie 2005
Merchant Of Venice
Nu puţini sunt biografii şi editorii lui Shakespeare care manifestă certe reticenţe faţă de piesa The Merchant of Venice / Neguţătorul din Veneţia pentru aparenţele unui antisemitism bine mascat într-o intrigă ce poartă marca autorului. Ambiguitate şi rafinament idilic, intoleranţă bine argumentată de ambele părţi ale baricadei, iertare şi dragoste, precum şi un proces cu mult suspans şi răsturnări de situaţii (ca-n filmele americane de astăzi). De aceea Shakespeare este "contemporanul nostru", cum a spus-o inspirat cu peste patru decenii în urmă Jan Kott.

Mutînd personajele şi conflictul la Veneţia, Shakespeare nu şi-a potolit mai puţin "intoleranţa" faţă de cămătarii evrei, Shylock rămînînd un prototip celebru. Dar, în acelaşi timp, nemuritorul Will îşi argumentează cu forţă construcţia personajului umilit, prin drama familiară pe care o trăieşte. Conştient de dispreţul cu care este tratat de creştini, Shylock este condus de o răzbunare ale cărei consecinţe, speră el, ar putea şterge un oprobriu milenar.

Celebrul împrumut pentru a cărui neonorare beneficiarul Antonio (Jeremy Irons) trebuie să plătească cu o livră din propriul trup este astăzi bine cunoscut. Mai puţin ştiu poate spectatorii de astăzi despre turnura procesului, construit pentru a afirma personalitatea şi calităţile femeilor, care în secolul al şaisprezecelea nu se prea bucurau de stima bărbaţilor. În urma acestei secvenţe l-am putea judeca pe Shakespeare ca pe un promotor "avant la lettre" al feminismului. Fiindcă Portia şi Nerissa (Lynn Cellins şi Heather Goldenhersh), deghizate în avocat, respectiv grefier, vor întoarce pe dos aşteptata şi inevitabila sentinţă capitală, trimiţîndu-l pe Shylock în capcana propriei intoleranţe. În film se spun lucruri zguduitoare despre efectele intoleranţei, dar şi despre capacitatea de iertare. Despre sisteme de valori acceptate şi despre limitele acestora. Despre iubirea cu caracter platonic şi dragostea pătimaşă, care transcende o profundă prietenie. Despre carenţele moralei şi despre "goana după aur".

Meritul regizorului Michael Radford (Il Postino) este acela de a fi păstrat nealterat cadrul piesei shakespeariene (imagine, machiaj, costume, decoruri, ambianţă exterioară) şi, în acelaşi timp, de a-l fi apropiat de conflictele lumii contemporane, conferindu-i dinamism şi accesibilitate. Echilibrul între elementele dramatice şi cele din sfera comicului sunt perfect conservate în film, de la farsa peţitorilor pînă la emanciparea femeilor, de la comedia deghizărilor la dramatismul procesului prezidat de dogele Veneţiei.


Al Pacino, şi el un interpret şi regizor îndrăgostit de Shakespeare, ne propune un Shylock complex, ancorat în drama unei fiinţe umane a cărei existenţă este marcată de dimensiuni morale absolute. Din-colo de etnii, Pacino se implică în descrierea profundei drame umane pe care o trăieşte personajul său, conferindu-i adîncimea necesară echivalenţelor contemporane. Desenînd drama lui Shylock, Al Pacino mai subliniază o dimensiune mai puţin vizibilă a operei shakespeariene, şi anume faptul că autorul nu oferă concluzii, lăsînd spectatorul să judece cu propria inteligenţă şi cu propriile sentimente efectele conflictului la care asistă. Şi faptul că, la final, spectatorii (posibili) vor fi alături de Shylock ne dovedeşte intuiţia unui mare actor.

Jeremy Irons (Antonio), Joseph Fiennes (Bassanio), Kris Marshall (Gratiano), Charlie Cox (Lorenzo) completează o distribuţie de excepţie. Un film ce nu trebuie ratat!
Regia: Michael Radford Cu: Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus