Multă ură - The Merchant of Venice

The Merchant of Venice / Neguţătorul din Veneţia se deschide, destul de previzibil, cu un scurt text ce rezumă situaţia evreilor din Veneţia sfîrşitului de secol XVI: demonizaţi, ghetoizaţi, căutaţi pentru serviciile lor de cămătari, detestaţi şi mai tare din acelaşi motiv, lipsiţi de apărare împotriva ocazionalelor demonstraţii de habotnicie sanguinară. Vedem o astfel de demonstraţie: un cămătar e aruncat într-un canal, în vuiet de ocări creştineşti şi în ţipuiala prostituatelor cu sînii goi care par să-i cunoască bine pe creştinii ocărîtori; un alt cămătar, un bărbat mărunt, cu mişcări furtive (Al Pacino), încearcă să-l abordeze pe nobilul Antonio (Jeremy Irons), care-l scuipă; la căderea nopţii, trei creştini mascaţi aşteaptă în faţa sinagogii şi, oricît de bine am şti că se află acolo din dragoste - Lorenzo e îndrăgostit de Jessica, fata cămătarului Shylock -, pînda şi măştile ne fac să ne gîndim la profanări şi incendii.

Din fericire, filmul ne coboară imediat de pe înălţimile astea isterice în adîncurile melancoliei lui Antonio - în celebra lui lagună privată, neiluminată şi cu atît mai rezonantă, de tristeţe fără explicaţie. Acolo îl găseşte frumosul Bassanio, care după ce se recunoaşte, cu graţie, grozav de îndatorat "în bani şi în iubire" la prietenul său, se îndatorează şi mai rău - are nevoie de bani ca să i se poată înfăţişa "mîndrei doamne" căreia vrea să-i cîştige iubirea -, după care-şi răsplăteşte prietenul cu un sărut. De data asta, tristeţea lui Antonio s-ar putea să aibă o explicaţie. Eu, unul, sînt mulţumit: Antonio mi-a făcut întotdeauna impresia unui om neîmpăcat cu sine (tristeţea aia a lui, incomunicabilă, corelată cu risipa lui de mînie virtuoasă, anticămătărească); cît despre Bassanio, niciodată nu m-am putut debarasa de suspiciunea că, în pofida elocvenţei lui şi a inspiraţiei de a alege lăcriţa de plumb, în defavoarea aurului şi argintului, el rămîne un filfizon. Şi, într-adevăr, în prima parte a filmului lui Michael Radford, pare mai filfizon ca niciodată; e interpretat de Joseph Fiennes (Shakespeare din Shakespeare in love), deci are ochii ăia toropitori (plus genele, care se transformă instantaneu în singurul umbrar din zonă), şi şi-i foloseşte intens pe pielea fiecărui personaj, bărbat sau femeie, cu care vine în contact, de parcă ar şti că altceva nu are. Dar se dovedeşte că are. Acest Bassanio creşte cu adevărat, contemplînd nenorocirea în care Antonio a intrat ca să-l ajute pe el şi descoperind întreaga minunăţie a Portiei (Lynn Collins), şi Fiennes (care trece de obicei - mai ales în comparaţie cu fratele său Ralph - drept o prezenţă de categoria pană: un Laertes în umbra lui Hamlet) face din creşterea asta ceva frumos şi proaspăt. La final, nimic nu pare să-i umbrească viitorul alături de Portia, dacă nu-l punem la socoteală pe Antonio, iar acesta e o umbră şi nimic mai mult - tristeţea lui ascunsă pare să-l fi dematerializat. (Are un moment superb de slăbiciune stăpînită - Irons curat -, atunci cînd trebuie să repună inelul Portiei pe degetul celuilalt bărbat.)

Mult mai nesigură e fericirea ce-ar trebui s-o aştepte pe Jessica (Zuleikha Robinson, a cărei interpretare ne atinge în feluri ce ţin mai curînd de filmul mut decît de tradiţia shakespeariană): deşi s-a creştinat, nu pare să-şi găsească locul în tabloul de familie creştină fericită. Deşi el are faimoasa tiradă despre "omul ce n-are muzică în suflet", Lorenzo al ei nu progresează prea mult dincolo de impresia pe care ne-o face iniţial - aceea că e un golan din anturajul lui Bassanio (nici interpretul, Charlie Cox, nu e chiar veriga cea mai puternică din distribuţie) -, şi fuga lui cu Jessica (şi cu ducaţii tatălui ei) nu e tratată romantic, ci comic.

În schimb, tînguiala lui Shylock la descoperirea pierderii nu e comică: în interpretarea lui Pacino, "Fiica mea! Ducaţii mei!" nu e strigătul unei inimi meschine care nu ştie ce să jelească mai tare, ci bolboroseala unei inimi care pur şi simplu încasează val după val de durere. Pacino, după cum se ştie, nu vine din şcoala clasică, ci din şcoala realismului psihologic, şi, la fel ca-n filmul său după (şi despre) Richard al III-lea, el nu stă prea mult să dezmierde bogăţia versului, ci scurmă în ea, încercînd să ajungă înapoi la proza cotidiană care ar fi putut să curgă prin minţile şi prin inimile acestor personaje. Richard-ul său mi s-a părut cel mai bun Richard cinematografic, pentru că pe Pacino nu-l interesa spectacolul răutăţii personajului (pe care Olivier îl coregrafiase atît de glorios) - îl interesa să ajungă la miezul ei incasabil şi rece, care, odată identificat, devenea incandescent sub ochii noştri. La fel se întîmplă cu mîndria schilodită a lui Shylock în secvenţa procesului, cînd evreul crede că-şi poate lua revanşa împotriva persecutorilor săi, vorbind chiar în numele legii lor. Pacino e protagonistul ideal al unui Neguţător cinematografic - adică al unui Neguţător care, întîi de toate, e dator să ne înţepe plămînii cu aerul otrăvit al Veneţiei de-atunci, să ne împingă pe străduţele sinistre pe care un cămătar bătrîn ar fi putut să-şi tîrşîie paşii sub povara lui de ură.