Shylockspeare - The Merchant of Venice

The Merchant of Venice (piesa lui Shakespeare şi, acum, ecranizarea lui Michael Radford) porneşte de la un legămînt: un om (Antonio; aici, Jeremy Irons) se leagă să-i plătească unui evreu (Shylock; aici, Al Pacino) datoria celui mai bun prieten al său, în caz contrar evreul avînd dreptul să ia o livră din carnea sa! Acesta ar fi legămîntul "hard" - însă mai există şi altele: tînărul Bassanio (Joseph Fiennes) promite să nu uite generozitatea mai vîrstnicului său prieten, bogata Portia (Lynn Collins) promite să se mărite cu acela care ghiceşte lada în care se află portretul său, acelaşi Bassanio îi promite aceleiaşi Portia iubire eternă, gajul fiind un inel, amicul său Gratiano îi promite iubitei sale Nerissa acelaşi lucru, termenii şi gajul fiind aceiaşi, etc., etc. În The Merchant of Venice, toată lumea se leagă prin jurăminte de toată lumea: un analogon abil - sub pana lui Shakespeare - al unei lumi rînduite pe făgăduială şi negoţ.

Cînd am scris că un "om" rămîne dator unui "evreu" am fost, cu bună ştiinţă, politic incorect; căci şi marele Will a fost - personajul evreului Shylock a rămas în istoria literaturii ca unul din cele mai "cu probleme" din cîte au fost comentate. Tocmai de aceea Shakespeare este atît de incitant şi astăzi: el oferă - pe de o parte - un portret adevărat, tangibil de adevărat, al "Străinului" (monologul lui Shylock: "Dacă mă tai, nu sîngerez!?") şi, pe de altă parte, o face fără să cadă nici o secundă în dăscăleala de doi bani a apostolilor actuali ai corectitudinii politice, care omoară orice discuţie. Da, Shakespeare este şi în Shylock - cu toată umanitatea şi "omenescul, prea omenescul" contrarietăţilor sale -, după cum, da, Shylock este un personaj "cu probleme" - pentru că este o fiinţă ca-mine-şi-ca-tine, din carne şi oase, nu un proiect de "mîndră lume nouă"; răzbunarea sa este teribilă, dar şi motivele sale - milenare - sînt. Cînd camera lui Radford urmăreşte mîna lui Pacino, înarmată cu un cuţit, apropiindu-se de pieptul dezgolit al lui Irons, aproape că sărim din scaun. Tresărim visceral, cultural şi - probabil - cultural. Ne amintim, poate, şi de scena torturii din Reservoir Dogs (una din cele mai tari din istoria Cinematografului!) şi, într-un fel, această comparaţie este în defavoarea filmului lui Tarantino dintr-un motiv teribil de simplu: spre deosebire de personajele "pop-art" ale italo-americanului, evreul veneţian Shylock, imaginat de englezul Will Shakespeare, suferă.

În interpretarea impecabilă a lui Pacino - la mile distanţă, aici, de prestaţiile sale exoftalmice din ultima vreme! -, Shylock nu este doar un nebun bătrîn care vrea să se răzbune într-un mod barbar (cumva vetero-testamentar); nu este nici (doar) un bătrîn evreu care vrea să se răzbune pe creştini pentru că un tînăr creştin i-a furat fiica; şi nu este, în fine, nici un simplu evreu veneţian bătrîn şi nebun care vrea să se răzbune pentru că un nobil veneţian, mai tînăr şi mai bogat ca el, îi scuipă în faţă dispreţul său zi de zi: este toate aceste lucruri la un loc, plus suferinţa. Este meritul lui Pacino (şi, desigur, al lui Radford) că nu transformă apariţiile lui Shylock într-un "recital de actorie", într-un "show-stopping-moment" sau, şi mai rău, într-un show! Personajul este uriaş - dar Pacino îl joacă minimalist, cu o lipsă de emfază exemplară.

Filmul lui Radford este una din cele mai reuşite ecranizări shakespeariene. Imaginea - bogată în sugestii picturale - a lui Benoît Delhomme contribuie la atmosfera de rafinament a Veneţiei, iar Lynn Collins (în dublul rol al Portiei şi al "avocatului") este o revelaţie: unul din acele chipuri remarcabile - la limita dintre frumuseţe şi stranietate, dintre feminin şi masculin, dintre echivoc şi enigmă - pe care cinematograful le găseşte, din păcate, mult prea rar...