Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (21.09.) - Festivalul Enescu, 2015

Poate că nu a fost un concert de nota 10. Andris Nelsons e, din ce am văzut, auzit şi citit, în egală măsură admirat şi privit cu rezervă pentru stilul lui de a dirija, foarte fizic, scenic, evident. Prea corporal. Da, poate că nu are seniorialitatea lui Ion Marin. Contează? E avântat în muzică şi în trupul orchestrei cu aceeaşi voluptate cu care un copil aleargă pe un câmp liber. I-am văzut prim-planurile. Temele, motivele, intrările îi traversează faţa cu viteza şi culoarea farurilor în trafic. Da, se apleacă, se balansează pe podium, mai icneşte. Mi-amintesc, am mai spus-o, un spectacol cu Dama de pică în 2008 la Staatsoper Viena, când, la sfârşit, i se lipiseră pantalonii de picioare de atâta efort şi înfocare. Ei, şi? Ne sinchisim mai mult de asta sau de cum sună orchestrele din faţa lui, de cantitatea de energie pe care o degajă? Mie îmi place Andris Nelsons.

Poate că nu a fost un program foarte echilibrat. După un Brahms solid şi căruia eu nu prea am ce cusur să îi găsesc (hai, să curgă dojenile hater-ilor!), a urmat o Rapsodie a doua la care puriştii se prea poate să se fi foit în scaune (dar cât de pur şi de volatil a sunat finalul!) şi un Ravel al spectacolului, al transparenţelor, al arborescenţelor de planuri, însă nu neapărat o compoziţie de final de Festival. Sau poate nu ce ne-am aştepta noi de la un final de Festival. Nu Daniele Gatti cu eclatantul Bolero. Nu Cristian Mandeal cu demiurgica Simfonie a III-a de Mahler. Şi nici bis-ul nu a fost Carmen. Nici Nimrod. Ci diafanul Clair de lune de Claude Debussy, irizat fără nici urmă de pedală, pictat cu tuşe apoase, abia atinse de culoare. În concepţia Nelsons-Concertgebouw, Festivalul s-a terminat într-un lung dissolve, nu fade to black, ci fade to us. Mâna lui, rămasă agăţată de aerul de deasupra, cu degetele fremătând uşor, a intonat un rămas bun.

A fost atroce nu murdăria, ci calamitatea survenită în sonorizarea Sălii Palatului pe cel mai tandru pasaj din Debussy. Parcă s-a crăpat plafonul în două, într-un film dezastru. E absolut remarcabil că muzicienii şi dirijorul au putut continua, dar vă asigur că, pentru unii spectatori, vraja s-a rupt, cu lacrimi în ochi.

Poate că nu a fost o închidere de nota 10. Dar publicul a fost. A fost publicul pe care am contat mereu, cald, empatic, atent, receptiv şi, la final, mai mult decât generos. Ştiţi cum se simte pe scenă valul de entuziasm, cum se năpustesc aplauzele, cu ce forţă vibrează podeaua sub bătăile din picioare ale instrumentiştilor? Ştiţi cum e să continui să vorbeşti calm, compus, cu zâmbet, când, de fapt, ai vrea să continui să aplauzi şi tu? Poate nu un concert de nota 10, ci nişte mari performeri şi, în general, trei săptămâni de locuit în muzică.

Sunt lacrimi în ochii Roxanei, regizorul nostru de platou pentru toate transmisiunile în direct. Se demontează lumini, trepiede, ştăngi. Pozele de final. Sub zâmbetele de aparat se adună aşteptarea lui 2 septembrie 2017, un nou început, şi privirea întrebătoare spre ce va fi de mâine încolo. Dar, deocamdată, cam asta a fost. Şi a fost bine.