Trandafiri uscaţi, aplecaţi. Ploaie tristă. Umbrelă fără îndrăgostiţi. Străzi lipsite de sunetul tocurilor. Speranţe distruse şi închise într-un plic alb cu cerneală neagră. Statui fără privire, cu mâinile împreunate şi uscate. Drumul unei lacrimi pe un obraz fierbinte şi încordat de apariţia unui zâmbet. Căderea ei într-o ceaşcă de porţelan goală. Andante sostenuto şi ecoul Allegro giocoso. Oglindirea aceluiaşi vis remodelat de Andris Nelsons.
Janine Jansen prelua din suferinţa lui Bartók şi o închidea în ea, respirând odată cu vibraţiile viorii întregul strigăt dedicat cerului, luminii de neatins. O închidea în mâini şi o aşeza cu grijă pe corzi, redându-i viaţa şi moartea de altă dată. Janine Jansen. Cu rochia de un verde crud, ca prospeţimea de odinioară a iubirii lui Bartók. Cu lacrimi albastre în ochi.
Ca o prelungire, Şostakovici ne-a învăluit cu Simfonia nr. 7 în Do Major op. 60, "a Leningradului", declanşând un război, o furtună, un strigăt. Clădiri cu forme neclare, împodobite de un cenuşiu al focului din aer şi din suflet. Oameni murdăriţi de lacrimi şi de căderi încercau să se ridice şi să prindă lumina în mâini şi să o închidă între gene. Se auzeau paşi printre cărămizi fără culoare, coborâte din demnitatea clădirilor ce atingeau cerul. Pianul însoţea paşii nesiguri ai victimelor. Era o formă de iubire adresată unei speranţe uitate.
Şi simţeam şi eu iubirile. Trăiau şi pâlpâiau în întuneric, ca şi cum s-ar fi trezit abia în seara aceea, cu stele acoperite de nori. Mâinile tremurau, înviate de un vis straniu.
Şi cerul din mine striga de durere.