Într-un dialog cu fiica sa, Adam speră că se va întoarce şi dă viaţă propriei poveşti, iniţiindu-şi fiica în tainele visurilor, ale speranţelor. O epistolă adresată tuturor celor care vor să lupte, să salveze, să îmbrăţişeze lumea aşa cum este ea, fragilă şi întunecată, plutind deasupra unui hău absolut.
Prăpastia devine un cimitir. Fuga se finalizează într-un cimitir. Întâlnirea cu moartea devine sursă de evadare. Cerul cu stele. Munţii devin forme de fericire surdă.
Fotografii smulse dintr-un trecut îndepărtat, cu zâmbete, cu absenţa Poloniei, cu prezenţa parfumului franţuzesc, cu dansuri pe străzi sonore, cu oglinzi liniştite, care nu proiectează un prezent al înfrângerii, ci al luptei continue.
"Nu mai vedeam decât cu un ochi. Celălalt a rămas acolo, să privească moartea."
Vederea devine o formă de conştientizare a nimicniciei condiţiei umane. A neputinţei de a salva un popor dedicat suferinţei. A neputinţei de a iubi. De a da viaţă unui pustiu întunecat. Aşa că, Adam uită să vadă. Se închide în întunericul salvator în care eliberarea tinde spre forme imprecise, în care lumina şoptită îl conduce la întoarcere.
Întins pe munte, contopindu-se cu scara ce-l poartă spre înalt, singura formă de salvare absolută, în care viaţa nu este condiţionată de ură sau de războaie pline de strigăte adresate lacrimilor, Adam zboară, asemenea fiinţei legendare ce planează deasupra unei religii interioare.
Şi el nu va uita că cerul este o eternă întoarcere în noi înşine, de care putem să ne prindem şi să vedem, închişi în întuneric, lumea din jurul nostru care începe să moară.
Descarcă programul anim'est, 2015 aici..