Vestul singuratic, deci. Imaginaţi-vă cea mai murdară casă, cele mai strâmbe uşi, cea mai îngălbenită faianţă şi cel mai urât living, în care fotoliile sunt la un metru de pisoar. E casa fraţilor Valene şi Coleman (Vlad Zamfirescu şi Florin Piersic Jr.), doi vlăjgani trecuţi de 30 de ani, a căror unică ocupaţiune e să bea, să înjure greţos, să-şi tragă pumni şi să se certe pentru chips-uri ("chipse", în graiul lor de mahala, lipsit de orice gramatică). N-au scopuri în viaţă, n-au atins niciodată o femeie, le place s-o ardă toată ziua în fotoliu şi, mai ales, ştiu să facă un singur lucru: să se ia unul de altul. Exact ca în copilărie, doar că acum, la maturitate, tachinările au în spate motive adânci şi, din păcate, urmări grave. E în permanenţă un şantaj între fraţi şi, practic, tot ceea ce li se întâmplă vine din ură şi durere. Nu vă zic mai multe, deşi mă arde la degete să le scriu; esenţial e să vedeţi spectacolul şi să găsiţi dedesubturile acestui story aparent inofensiv.
Ar fi fost incompletă această poveste dacă autorul ei, Martin MacDonagh, nu i-ar fi inclus pe preotul Welsh (Andi Vasluianu) şi pe tânăra Girleen (Corina Dragomir). Welsh e un popă beţivan, cu suflet mare dar voinţă zero, un om îngreunat de alcool şi de păcatele enoriaşilor. Simultan cu păhăruţele pe care le bea până stinge, Welsh face apel la etică, citează din Biblie, o dă pe interpretări poetice şi încearcă să-i împace pe fraţi. De cealaltă parte e Girleen, o adolescentă care, prin nume, sugerează tipologia unei vârste, a unei generaţii. Alintată, complimentată, Girleen pretinde că e bine "cotată" de bărbaţii din oraş şi că, deci, face senzaţie peste tot unde merge.
Sunt, aşadar, patru personaje în această amară poveste şi fiecare e un mic wannabe, e simularea a ceea ce vrea să fie. Mult, foarte mult umor iese din combinaţia asta de aspiraţii fanteziste şi realitate crudă, în care personaje cu izmene murdare la fund vorbesc despre sex-appeal. Fiecare bucată de dialog e construită pe voinţa personajului de a fi mai deştept decât ceilalţi şi, concomitent, pe încercarea de a ascunde propriile erori. Martin McDonach, care în 1999 primea un Tony Award pentru acest text, l-a scris în aşa fel încât comunicarea între personaje să fie un blocaj constant. O deposedare continuă, rezultând în ciocniri când banale, când grave. E când răţoială între idioţi, când atacuri sub centură, capabile să ducă la crimă. Şi, imediat apoi, momente de potolire şi profundă umanizare a relaţiilor. Rar cred că am văzut o poveste atât de bine scrisă, atât de eficientă ca spectacol comico-tragic, astfel încât la o secundă după ce râzi în hohote, să cazi pe gânduri şi să uiţi, de fapt, că ai râs.
Cristi Juncu, pe care publicul căutător de poveşti contemporane şi de umor deştept îl asociază cu titluri ca Butoiul cu pulbere, Hoţii, Nişte fete sau American Buffalo, a făcut din Vestul singuratic ceea ce ştiam că va face: un spectacol actoricesc 100%, de trei ore. Trei ore de replici, în care nu se întâmplă mai nimic şi în care evoluţia personajelor e discretă, la nivel de cuvânt, de mimică. Vlad Zamfirescu şi Florin Piersic Jr. sunt, aici, cuplul antagonic pur-sânge: unul înţepat, zgârcit, isteric ca o babă (Zamfirescu); celălalt moale, greţos, tăcut, cu priviri de asasin în serie (Piersic). Ambii se ridică la un nivel înalt de interpretare, în care statutul de loser monumental e jucat pe toate feţele pe care vi le puteţi închipui. Şi asta cu puţine repetiţii de soluţii actoriceşti, în trei ore de dialog; iar unde există repetiţii, ele sunt jucate astfel încât să aibă conţinut. Dacă vreţi să vedeţi în teatrul românesc o reeditare parţială (dar originală) a cuplului "Beavis & Butt-Head", atunci vedeţi-i pe Zamfirescu şi Piersic. Dar şi pe Andi Vasluianu, căruia îi iese un rol de beţiv târâit, amuzant de absent, neplictisitor, nerepetitiv, care înţelege exact ce replici au impact şi haz. Mai puţin aşezat e rolul lui Girleen, jucat de Corina Dragomir, care parcă se grăbeşte să bifeze nuanţele rolului, pe care ştie că le are de bifat. Nu e un rol "subţire", deşi episodic, dar în reprezentaţia pe care eu am văzut-o mi s-a părut mai mult căutat şi indecis.
Deşi e cursiv, transparent şi rar te face să te uiţi la ceas, Vestul singuratic are unele pierderi de ritm, ca urmare a plusării actoriceşti şi nesigurei gestionări a tăcerii dintre replici. De fapt, e supralicitată valoarea tăcerilor, aici, supralicitare care cred că are de-a face cu dorinţa actorilor de a stârni şi mai mult efect comic. În plus, liniaritatea inevitabilă a poveştii lui McDonach, axată strict pe dialog, determină în spectacol un tempo excesiv de lent, uşor dezechilibrat, care scade efectul unor scene care ar fi trebuit să îşi menţină intensitatea.
Dar dacă nu pentru actorie şi poveste vi se pare bun spectacolul (deşi n-aş crede că se întâmplă asta), atunci vedeţi-l pentru decoruri, semnate de Carmencita Brojboiu, scenografă cu imensă experienţă în teatrul românesc şi, în special, în cel maghiar. Alcătuirea scenei ca spaţiu de adunături nostalgice, cu pereţi gălbui, mânjiţi, cu lucruri inutile care te încurcă în picioare, cu scânduri pe uşi şi geamuri, e exact ceea ce trebuia ca să îmbrace această poveste de destine ratate. E un home sweet home baricadat, abject până la cer şi înapoi, arătând foarte simplu că aici trăiesc, poate, fiinţele cele mai înrăite, mai primitive şi, culmea, mai umane.
Vă recomand Vestul singuratic, pentru doza fermă de umanitate, pentru iluzia amară de western şi pentru tonele de râs pe care le veţi amesteca cu statul pe gânduri.
Autor: Martin McDonagh
Regie: Cristi Juncu
Scenografie: Carmencita Brojboiu
Distribuţie: Vlad Zamfirescu; Florin Piersic Jr.; Andi Vasluianu; Corina Dragomir / Ioana Calotă
Producţie: Teatrul "C.I. Nottara", Bucureşti
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului FESTin PE BULEVARD, Bucureşti
Credite foto: Horia Petraşcu