Scenariul este adaptat liber după viaţa sopranei americane Florence Foster Jenkins, din care se păstrează această iluzie a propriului talent întreţinută din dragoste sau cinism de anturaj. Celelalte detalii care ţin de timp şi de spaţiu au fost rescrise, astfel că acţiunea filmului se desfăşoară în Parisul vivace al anilor douăzeci. Filmul alătură două fire narative: cel deja amintit, al aristocratei cu veleităţi de artistă numită Marguerite (Catherine Frot), şi, pe alocuri, povestea de dragoste ce se înfiripă între Hazel (Christa Théret) şi Lucien (Sylvain Dieuaide), doi tineri care ajung s-o cunoască îndeaproape pe Marguerite. Prietenia celor trei începe la un concert caritabil organizat de Marguerite şi de alte figuri importante ale vremii pentru orfanii de război. La început cu ironie bine disimulată, Lucien se preface încântat de talentul lui Marguerite şi împreună cu amicul său, pictorul Kyrill, o integrează pe aceasta în lumea underground a artei pariziene; însă pe măsură ce înţelege că Marguerite este profund îndrăgostită de muzică şi, în acelaşi timp, este pe deplin inconştientă de amuzia ei (i.e. tulburare a funcţiilor de exprimare muzicală, diagnostic ce nu apare, totuşi, în film), Lucien se ataşează de ea. Între timp, dragostea sa pentru Hazel este sugerată mai subtil şi nu se împlineşte decât spre final.
Ceea ce oferă poveştii lui Marguerite o aură aparte este naivitatea şi snobismul inocent al acestui personaj. Desigur, spectatorul nu se poate abţine să nu râdă în hohote la auzul unui Mozart masacrat, cântat cu cea mai stridentă lipsă de talent. Şi cu toate astea, există poate în acest râs o urmă de înduioşare faţă de felul pasionat şi deloc afectat în care Marguerite trăieşte muzica. Nu doar o dată, ne dăm seama că, pe lângă dragostea pentru soţul ei, muzica este raţiunea de a trăi a lui Marguerite: deţine manuscrise în original ale unor arii celebre; pozează în costume purtate pe scenă de cântăreţii de operă, în decoruri elaborate improvizate în curtea casei; face parte dintr-un grup de aristocraţi care organizează concerte în scopuri caritabile, ale căror vedetă este adeseori. Marguerite reuşeşte să capete prin această pasiune pentru muzică un fel de emancipare faţă de soţul ei. Fără să-şi dea seama, ea intră încetul cu încetul în lumea artei moderne pariziene, care în acea perioadă îşi radicaliza intens modalităţile de exprimare prin mişcările de avangardă. Primul concert susţinut de Marguerite în afara cercului intim de falşi admiratori este într-o cafenea pariziană. Fără a fi declarat ca atare, acesta face parte în mod vădit dintr-un program artistic suprarealist, pe al cărui fundal Kyrill strigă pătimaş: "Jos cu burghezia!", " Jos cu arta clasică!", ş.a.m.d.
Ce trece drept surprinzător la această femeie aristocrată este lipsa ei de prejudecăţi în faţa unei lumi noi şi, aparent, de un nivel artistic mai scăzut decât cel cu care se obişnuise. Astfel că Marguerite, în naivitatea ei, este mai aproape de înţelegerea noii sensibilităţi pe care arta o descoperea în acea vreme, fiind dispusă chiar să devină un mecena pentru tânărul pictor Kyrill, personaj care însumează în el toată frenezia şi absurditatea reprezentativă pentru suprarealişti.
Din punct de vedere formal, filmul este tributar atmosferei tipice anilor douăzeci, idealizată şi re-reprezentată pentru publicul de cinema în filme precum The Great Gatsby (r. Baz Luhrmann, 2013) sau Midnight in Paris (r. Woody Allen, 2011): culori în tonuri calde, armonioase, în acord cu decorurile de interior elegante ale familiei Dumont. Prin scena iniţială, filmul debutează într-un ritm alert şi introduce firul narativ secundar al filmului, cel al viitorului cuplu Hazel-Lucien. Scenografia oferă un element esenţial în densitatea dramaturgică, şi anume budoarul lui Marguerite, dominat de culoarea roşie şi înţesat de fotografii şi obiecte-fetiş. În rest, dimensiunea tehnică a filmului este subordonată dramaturgiei şi nu aduce nimic nou pe ecran. Trebuie lăudată, totuşi, prestanţa actoricească a distribuţiei, convingătoare şi plină de farmec - o menţiune specială pentru actorul Denis Mpunga, care dă viaţă majordomului Madelbos, sincer şi puternic devotat cauzei lui de a apăra fantezia creată în jurul lui Marguerite. Figura lui masivă şi impunătoare contrastează cu grija ascunsă pe care i-o poartă lui madame şi care pe tot parcursul filmului stârneşte zâmbete, chiar dacă în final se dovedeşte a fi semnul unei obsesii artistice personale.
Fără a cădea în patetisme gratuite sau, şi mai rău, într-o comedie facilă, Xavier Giannoli are sensibilitatea necesară pentru a înţelege drama acestei femei unice, care depăşeşte fără să ştie limitele impuse de lipsa de talent artistic, dându-şi frâu liber dorinţei arzătoare de a cânta şi de a fi iubită pentru muzica ei, dorinţă ce are un sfârşit pe măsura intensităţii sale.