Senzaţia generală pe care o lasă filmul lui Techiné este aceea a unei intenţii întotdeauna anihilate la jumătate. Practic, în L'homme qu'on aimait trop, nu există o părere sau o intenţie clară. Iar acest lucru este cu atât mai grav cu cât povestea este una ofertantă, care permite multiple unghiuri de abordare. Pe scurt, pentru cei care nu cunosc cazul, Agnès Le Roux (interpretată de Adèle Haenel), fiica şi moştenitoarea lui Renée Le Roux (Catherine Deneuve), se întoarce acasă în urma unui divorţ şi îşi deschide o librărie, ajutată de mama sa. Renée se confruntă cu numeroase presiuni din partea mafiei pentru a vinde cazinoul pe care îl deţine, dar refuză cu obstinaţie, ajutată fiind de avocatul său, Maurice Agnelet (Guillaume Canet). Dar ajutorul lui Maurice nu este unul dezinteresat. El încearcă să ocupe o funcţie de conducere a cazinoului iar, în momentul în care este refuzat de către Renée, îşi construieşte un plan pentru a o distruge. Într-un mod paradoxal (sau nu), Agnès se îndrăgosteşte de Maurice şi, pe fondul tensiunilor cu mama sa, decide să îl ajute în acest plan. Pe măsură ce dependenţa emoţională a lui Agnès pentru playboy-ul ambiţios creşte, planul se conturează şi este pus în aplicare. Iar Renée pierde cazinoul, Agnès dispare, în timp ce Maurice rămâne cu averea moştenitoarei.
Filmul urmăreşte această poveste, dar, cumva, se situează deasupra ei, nereuşind să pătrundă în miezul problemei şi să implice spectatorul. Există momente bune în film, dar dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât aceste momente nu sunt urmărite până la capăt. Haenel nu reuşeşte să (re)construiască personalitatea lui Agnès, are o interpretare slabă, lipsită de esenţă şi creează impresia unei şcolăriţe temătoare, cu schimbări frecvente de stare şi care încearcă să se elibereze de umbra mamei sale. Agnès din filmul lui Techiné nu ar putea niciodată fi o Agnès credibilă. Să ne amintim că moştenitoarea Le Roux a fost o femeie care şi-a trădat propria mamă, ca urmare a unei pasiuni fatale pentru Maurice Agnelet. A fost, aşadar, o femeie care şi-a asumat riscuri imense, care a cerut mult de la viaţă şi care a luptat cu îndârjire împotriva celei care i-a dat viaţă. Or, Agnès din L'homme qu'on aimait trop dă senzaţia unei femei submisive care în permanenţă se teme şi ale cărei acţiuni vin din inerţie. De asemenea, Guillaume Canet este un Maurice care nu justifică adoraţia de care a avut parte din partea multor femei şi, departe de a fi portretizat precum un playboy ambiţios, este, mai degrabă, un bărbat ursuz, frustrat şi incapabil de sentimente reale. Singura interpretare notabilă este aceea a lui Catherine Deneuve, care, cumva, reuşeşte să pătrundă în esenţa femeii puternice pe care o portretizează şi arată faţa ei umană, temerile, dezamăgirile şi lupta acerbă pe care Renée La Roux a dus-o pentru a obţine dreptatea dorită.
Spuneam, mai devreme, că există momente bune în film, dar frustrante, totodată, pentru că lasă senzaţia unor intenţii nefinalizate. Techiné a jucat la sigur şi, ca atare, a pierdut. Momentul în care Agnès interpretează un dans tribal african pentru Maurice este încărcat de erotism şi electricitate. Este singurul moment bun al actriţei Adèle Haenel dar, din păcate, rămâne izolat într-o mare de banalitate şi superficialitate. Dansul acela dezlănţuit, neinhibat şi liber este complet în antiteză cu ceea ce Haenel ne prezintă ca fiind personalitatea lui Agnès şi, totodată, singurul moment autentic al interpretării sale. Pornind de la acest fir, Techiné ar fi putut să facă un film despre o femeie care a iubit libertatea mai mult decât orice şi care s-a lăsat pradă pasiunilor nu din naivitate, ci din extaz şi voluptate.
De asemenea, există indicii în film care sugerează relaţia tensionată dintre Agnès şi mama sa. Scena în care o Agnès copilă se ascunde terorizată sub masă, nedorind a face o demonstraţie de balet în faţa invitaţilor mamei sale, este o scenă puternic emoţională, una care ar putea oferi cheia descifrării motivaţiei acestui personaj. Mai mult, într-o altă scenă, Maurice îi povesteşte lui Agnès cum fratele său s-a sinucis, iar el a fost singurul prezent la înmormântare, deoarece părinţii săi au refuzat să îşi întrerupă sejurul pentru a participa la înmormântarea fiului lor. În aceste condiţii, L'homme qu'on aimait trop ar fi putut analiza relaţia dintre copil şi părinte şi modalitatea prin care această relaţie ajunge să definească traiectoria unei vieţi. Suntem un cumul al reuşitelor şi greşelilor părinţilor noştri, iar alegerile pe care le facem sunt condiţionate, cumva, de alegerile pe care le-au făcut ei pentru noi. Dacă Techiné ar fi ales să urmărească acest fir, dacă ar fi aprofundat relaţia părinte - copil, atunci pelicula sa ar fi fost încărcată de substanţă.
Dar niciunul dintre aceste fire nu a fost urmărit. Filmul rămâne superficial, iar impresia generală este aceea a unui documentar steril care nu reuşeşte să trezească emoţia spectatorului. Am văzut filme care au pornit de la poveşti clişeice sau mult mai puţin generoase şi au sfârşit prin a crea abordări excepţionale. Filme care au redefinit complet povestea spusă şi s-au infiltrat în interioritatea spectatorului. În schimb, L'homme qu'on aimait trop a beneficiat de o poveste extraordinară. O poveste extraordinară cu şi despre oameni ieşiţi din comun. Iar ceea ce a făcut Techiné a fost o disecţie de suprafaţă a acestei poveşti. Pur şi simplu, a răzuit fâşii străvezii, iar, ulterior, le-a aliniat şi ni le-a oferit pe tavă pe post de cină. Iar problema este nu numai că nu există niciun fel de consistenţă a acestor fâşii, ci şi faptul că a ştirbit, astfel, povestea iniţială, omorând orice interes ar fi putut avea publicul pentru aceasta.
La finalul peliculei L'homme qu'on aimait trop, nu pot spune că am văzut un film. Am privit poze frumoase care s-au derulat în ordine, succesiv, dar am rămas complet în afara poveştii. Singurul lucru pe care pot să îl sper este apariţia unei alte ecranizării a afacerii Le Roux, a uneia care să ofere profunzime unei poveşti cu totul şi cu totul speciale.