Mein Führer - Mein Kampf la FNT, 2015

Mare parte din familia dramaturgului maghiar George Tabori a dispărut la Auschwitz. La peste 40 de ani distanță, în 1987, Tabori a scris Mein Kampf, text satiric reluând titlul cărții de căpătâi a regimului politic care a făcut posibil Auschwitz-ul. În 2014, la Cluj, Alexandru Dabija a montat piesa pornind de la traducerea lui Alexandru Șahighian, adusă la zi de Cătălin Ștefănescu. Un an și o lună mai târziu, spectacolul clujean a deschis al 25-lea Festival Național de Teatru într-o Sală Mare a Naționalului bucureștean în care publicul a ocupat toate spațiile convenționale și ne-convenționale de unde se putea privi scena.

La pauză, parte din spectatori au ales drumul spre garderobă și spre atracțiile non-FNT-istice ale orașului. Pentru că, chiar și vândut ca o comedie, chiar și împănat cu numeroase poante excelente, unele preluate din libretul original, altele adăugate de Ștefănescu și / sau de actori, chiar și asezonat cu delicioase momente muzicale scrise de Ada Milea și Anca Hanu, Mein Kampf-ul lui Tabori & Dabija nu e deloc un lucru ușor, după cum nu e nici un spectacol perfect. Pe de o parte, există imperfecțiuni de ritm, scene care trenează, dar și momente când lucrurile se precipită nejustificat, când replicile zboară între actori la o intensitate care nu permite recepționarea lor corectă de către public. Pe de altă parte, textul lui Tabori nu e deloc o plimbare de duminică, un prilej de distracție ușurică pe o temă dintre cele mai grave.

Dotat cu un simț special de speculare a momentelor de comic, dar și cu răbdarea și inteligență de a înțelege și pune în scenă multiplele fațete ale materialului dramatic, Dabija folosește comedia deopotrivă pentru relaxarea și îngândurarea privitorilor. Râdem de Hitler, de personajul acela proaspăt ieșit din adolescență, copleșit de complexe, frici, idei fixe, pofticios adus în scenă de Sorin Leoveanu, dar, dincolo de personajul istorico-teatral, acel Hitler trăiește în și lângă fiecare din noi, aici și acum. Nu, nu e neapărat vorba de criminalul latent care zace în oameni, ci de acele trăsături care ne copleșesc personalitatea, modul de a fi și de a gândi, sfârșind prin a ne îngrădi, la zeci de ani distanță de orice lagăr, libertatea. Chiar știm să recunoaștem și să râdem de prostia ce poate fi zărită în jurul nostru, în oglindă included? Chiar avem puterea să sancționăm nebunia în formele sale incipiente, înainte de a fi prea târziu? Chiar nu ne lăsăm orbiți, deci învinși, de propriile noastre sentimente de vinovăție pe care le transformăm într-un tembel umanism domestic, capabil doar să coase nasturii la pantalonii viitorilor dictatori mai mici sau mai mari?

Sub pretextul ironizării lui Hitler și exorcizării demonilor născuți de una dintre cele mai teribile tragedii din istoria omenirii, Dabija pune tunurile pe lașitățile și obnubilările oamenilor de acum. Pentru că nu faimosul dictator e personajul central al spectacolului său, ci prietenul-de-nădejde Schlomo, încântător jucat și rostit de un Ionuț Caras ce ar fi bine-meritat, alături de Leoveanu, nominalizarea UNITER la cel mai bun actor al stagiunii precedente. Și acest Schlomo e doar în aparență un evreu ce închide ochii în fața semnelor ce prevestesc delirul. În realitate, omul lui Caraș e, de pildă, fiecare intelectual ce-și plimbă pașii exclusiv între zidurile bibliotecii sale (excelentă sublinierea vizuală oferită de decorurile Carmencitei Brojboiu), în izolare perfectă de stradă, de realitatea sângerândă. La rândul ei, biblioteca e o metaforă a închisorii la care se auto-condamnă omul modern aplecat din ce în ce mai mult spre sine, într-o poziție fetală opacă la luminile vieții.

Biciuind nemilos hiper-spaimele curente în fața bolii și a morții, spectacolul face spectacol din prestația Doamnei-cu-coasă (Ramona Dumitrean, seducătoare), ce refuză, cu eleganță, răspunsuri la toate întrebările speciei umane, pentru a oferi răspunsuri la întrebări pe care aceeași specie nu e în stare să le adreseze. Obsedați de spaima a ce va fi după, ne găsim, iată, incapabili să trăim, privim și tratăm prezentul. Nevindecate, bolile de azi vor deveni epidemiile de mâine. Conform tradiției, când va fi prea târziu, ne vom întreba: "De ce a învins răul?". Tabori & Dabija & istoria ne răspund amar: pentru că nu am vrut să îl vedem, pentru că nu am înțeles că putem să îl oprim.

În scena de pe urmă, Lobkowitz cel însângerat și dispărut (reverență pentru Cătălin Herlo) revine. "Unde ai fost până acum?", îl întreabă Schlomo. "Aici. Am fost mereu aici. Doar că nu m-ai văzut!", îi răspunde Lobkowitz. Este că nu l-ați crezut la început, când se dădea Dumnezeu?