De ce ţi-e frică de aia nu scapi - Mein Kampf la FNT, 2015

Evoluţia spectacolului Mein Kampf se aseamănă, din multe puncte de vedere, cu domnia unui dictator: seduce cu promisiunea unei lumi încântătoare (în cazul de faţă, decorul impresionant, care, deşi permite multe, nu este exploatat, iar acţiunea se limitează la primele două niveluri), a unor feţe zâmbitoare (cei cinci locuitori simpatici ai subsolului care, în loc să se dezvolte ca personaje diferite şi cât de cât complexe, se aplatizează pe măsură ce acţiunea avansează) şi cu ajutorul unor imnuri alerte, compuse de Ada Milea şi Anca Hancu, în stilul lor tipic, care nu poate să displacă nici celor mai morocănoşi spectatori, dar care se vor repeta cu precizie sâcâitoare la sfârşitul fiecărei scene.

Din păcate, magia durează mai puţin de trei sferturi de oră, în timp ce spectacolul continuă încă două ore, iar promisiunea că de data asta ar putea fi altceva se transformă rapid în certitudinea că va fi din ce în ce mai rău. După introducerea într-un univers complex şi fascinant, care nu doar că miroase a igrasie şi scârţâie a rugină, dar găzduieşte nişte evrei cu nume şi glume delicioase, şi intrarea antitetică a tânărului Hitler, cu o exprimare concisă, decisă şi exhaustivă, deci de neînţeles, dinamica spectacolului stagnează, ba mai rău, glumele degenerează într-un umor de prost gust. Într-adevăr, nu mai are rost să încerci să fii politically correct o dată ce pe scenă stă însuşi Hitler, dar asta nu legitimează o oră de cioace insipide care cu siguranţă nu îl irită doar pe tânărul cu aspiraţii artistice, pasionat de pictura clar-obscură în amurg.

Desigur, ştim cu toţii ce urmează să se întâmple - Hitler se va răzvrăti, iar colegii actuali de subsol de baie turcească, care, cu excepţia unor tachinări uşor de înţeles, îl îngrijesc şi îl ocrotesc, vor fi printre primele victime. Cu toate acestea, ei îl scapă pe puberul întârziat de la moarte - şi, ce să vezi, Moartea îl vrea ca angajat -, şi încearcă până în ultimul moment, să îl aducă pe calea cea bună prin umorul lor deplasat. Şi nici nu ar putea face altceva, nici dacă ar şti ce va urma, pentru ei şi pentru neamul omenesc. Astfel, piesa lui Tabori artă inevitabilitatea istoriei nu într-un mod fatalist, ci cu umanitate, încercând astfel să cicatrizeze rănile proprii şi pe cele ale altor victime ale Holocaustului.

Întrebarea care nu întârzie să apară este "ce a vrut să spună programatorul?" Ce înseamnă deschiderea marelui şi prestigiosului FNT 2015 cu acest spectacol? Ce spune asta despre direcţia în care se îndreaptă teatrul public cu aspiraţii spre nou? Să se revizuiască, dar să se păstreze decorurile măreţe, jocul haotic, glumele cu efect dinainte programat şi să se adauge pe alocuri nişte cântecele, astfel încât marile narative să nu piară din repertoriu.