De ce ți-e frică de aia nu scapi - Mein Kampf la FNT, 2015

Evoluția spectacolului Mein Kampf se aseamănă, din multe puncte de vedere, cu domnia unui dictator: seduce cu promisiunea unei lumi încântătoare (în cazul de față, decorul impresionant, care, deși permite multe, nu este exploatat, iar acțiunea se limitează la primele două niveluri), a unor fețe zâmbitoare (cei cinci locuitori simpatici ai subsolului care, în loc să se dezvolte ca personaje diferite și cât de cât complexe, se aplatizează pe măsură ce acțiunea avansează) și cu ajutorul unor imnuri alerte, compuse de Ada Milea și Anca Hanu, în stilul lor tipic, care nu poate să displacă nici celor mai morocănoși spectatori, dar care se vor repeta cu precizie sâcâitoare la sfârșitul fiecărei scene.

Din păcate, magia durează mai puțin de trei sferturi de oră, în timp ce spectacolul continuă încă două ore, iar promisiunea că de data asta ar putea fi altceva se transformă rapid în certitudinea că va fi din ce în ce mai rău. După introducerea într-un univers complex și fascinant, care nu doar că miroase a igrasie și scârțâie a rugină, dar găzduiește niște evrei cu nume și glume delicioase, și intrarea antitetică a tânărului Hitler, cu o exprimare concisă, decisă și exhaustivă, deci de neînțeles, dinamica spectacolului stagnează, ba mai rău, glumele degenerează într-un umor de prost gust. Într-adevăr, nu mai are rost să încerci să fii politically correct o dată ce pe scenă stă însuși Hitler, dar asta nu legitimează o oră de cioace insipide care cu siguranță nu îl irită doar pe tânărul cu aspirații artistice, pasionat de pictura clar-obscură în amurg.

Desigur, știm cu toții ce urmează să se întâmple - Hitler se va răzvrăti, iar colegii actuali de subsol de baie turcească, care, cu excepția unor tachinări ușor de înțeles, îl îngrijesc și îl ocrotesc, vor fi printre primele victime. Cu toate acestea, ei îl scapă pe puberul întârziat de la moarte - și, ce să vezi, Moartea îl vrea ca angajat -, și încearcă până în ultimul moment, să îl aducă pe calea cea bună prin umorul lor deplasat. Și nici nu ar putea face altceva, nici dacă ar ști ce va urma, pentru ei și pentru neamul omenesc. Astfel, piesa lui Tabori artă inevitabilitatea istoriei nu într-un mod fatalist, ci cu umanitate, încercând astfel să cicatrizeze rănile proprii și pe cele ale altor victime ale Holocaustului.

Întrebarea care nu întârzie să apară este "ce a vrut să spună programatorul?" Ce înseamnă deschiderea marelui și prestigiosului FNT 2015 cu acest spectacol? Ce spune asta despre direcția în care se îndreaptă teatrul public cu aspirații spre nou? Să se revizuiască, dar să se păstreze decorurile mărețe, jocul haotic, glumele cu efect dinainte programat și să se adauge pe alocuri niște cântecele, astfel încât marile narative să nu piară din repertoriu.