Cînd e bine, deşi nu e. Cu Afrim - Între noi e totul bine

Indiferent de natura textelor de la care pornesc spectacolele lui (dramatizări, devised/colective - născute din improvizaţii şi biografia actorilor, clasice, "relativ" realiste, poetice sau experimentale la nivelul limbajului), Radu Afrim îşi face o profesiune de credinţă din provocarea convenţiilor dominante în teatrul românesc, cele ale teatrului modern în general. Iar asta îl distinge şi de regizorii europeni cu care e uneori comparat şi cu care, da, se înrudeşte la nivelul unor preferinţe tematice, al dimensiunii vizuale a montărilor etc. Ca spectatori de teatru modern de influenţă realistă şi cu vocaţie hermeneutică, sîntem în mod obişnuit chemaţi să decodăm reţeaua de semne şi simboluri teatrale pentru a înţelege de la motivaţiile personajelor la metaforele regizorale, dresaţi fiind în spiritul ideii că orice există pe scenă e acolo dintr-un motiv de dramaturgie a spectacolului şi are o semnificaţie ce se cere înţeleasă pentru a avea acces la întreg. Ca spectatori de Afrim, sîntem, în schimb, chemaţi să acceptăm un anume fel de gratuit - "decodabil", dar care nu aspiră să contribuie la logica interioară, convenţională a lumii autosuficiente de pe scenă. Adeseori, sînt comentarii mai mult sau mai puţin directe ori subtile la canon şi înseşi marotele teatrului-ca-hermeneutică-şi-convenţie (ca faimosul pişat în samovar din Trei surorile de acum peste un deceniu sau "trecerile prin peretele-convenţie" în recentul Tattoo), alteori sînt apariţii de animale sau referinţe la pop-icon-uri, trimiteri la alte spectacole (ale aceluiaşi regizor sau ale altora) - cum se întîmplă acum, în cea mai recentă premieră a lui Afrim, cu un personaj extras din Gaiţele lui Dabija (un travesti) - sau la filme (Almodóvar a fost o prezenţă bîntuitoare constantă, la un moment dat, prin producţiile afrimiene) şi televiziune - tot acum, la TNB, genericul muzical al emisiunii de dinainte de 1989 Telecinemateca e citat recurent, inclusiv ca partitură pentru potenţialul generic al filmului cu absurdul titlu Calul care mergea călare, film care nu are un scenariu, dar care există. Sigur că hăţurile ar putea fi forţate pînă la a spune că, în cazul de faţă al lui Între noi e totul bine, în care, de altfel, Afrim nu face nici un efort de relocalizare sau "românizare" a "poveştii", Telecinemateca înlocuieşte trimiterile din piesă la seriale TV (poloneze) din anii '60 etc., că textul vorbeşte la un moment dat despre film şi că e un "semn" că "iară prin polonezi se înţeleg şi alţii", dar la ce-ar folosi acest exerciţiu de semantizare forţată? Asta, cînd, cel mai probabil, Telecinemateca e doar o amintire comună, un exerciţiu asociativ liber generat de textul dramatic şi care rămîne un astfel de exerciţiu asociativ liber?

De ce, totuşi, "funcţionează" acest "sistem" de asocieri libere, multe dintre ele, relevante doar pentru cei care-l cunosc pe regizor şi spectacolele lui, această celebrare a gratuitului şi a sfidării unora dintre cele mai sfinte comandamente ale convenţiei în care sîntem crescuţi cu toţii, artişti şi spectatori, şi-n care chiar şi accidentul scenic real trebuie spontan semantizat? Pur şi simplu, pentru că incoerenţa convenţională, gratuitul aparent şi asocierile fără justificare "semiotică" directă chiar ajung să determine un vocabular şi o gramatică teatrală în sine, nu dadaistă, dar perfect eliberată de orice presiune canonică.

Radu Afrim nu pare să creadă într-un univers scenic bazat pe o mecanică a cauzei şi efectului, mai logic şi bine ordonat decît existenţa cotidiană, un fel de lume-paralelă-mai-bună-căci-mai-bine-organizată (în această paranteză fie zis, Afrim şi foloseşte modul prezentaţional, adresarea directă, verbală sau nonverbală, către public, dar care nu devine interactivă, mai des decît majoritatea regizorilor de scenă italiană): "raznaua" uman-socială despre care vorbeşte în spectacolele lui se traduce într-un limbaj teatral la fel de bazat pe incoerenţe ca existenţele pe care le înfăţişează.

M-am dedat acestei (lungi) introduceri fiindcă prologul premierei afrimiene de la început de stagiune 2015-2016, la Teatrul Naţional din Bucureşti, prolog în care arătări frapante vorbesc într-un dialect ininteligibil, un bărbat cîntă în travesti o melodie pe versuri la fel de puţin traductibile, iar la uşă bate un urs de pluş, "zburat" aproape imediat peste gard, cu un mare plescăit, e aparent unul dintre cele mai incoerente din istoria recentă a teatrului românesc.

Între noi e totul bine e una dintre cele două piese "pentru adulţi" ale "copilului teribil" al literaturii poloneze contemporane, Dorota Masłowska (prima, Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă, a fost pusă în scenă, acum nişte ani, de Theodor-Cristian Popescu, la Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania "Tompa Miklós"; romanul ei de debut, Albă ca Zăpada şi roşu bolşevic, a apărut în traducere românească în 2008, la Editura Trei), iar montarea poloneză a textului, în regia lui Grzegorz Jarzyna, a fost prezentată şi în România. Intrarea Dorotei Masłowska pe scena literară din Polonia a fost explozivă: extrem de tînăra scriitoare aducea în prim-plan angoasa existenţială şi senzaţia de inadecvare a unei generaţii care vorbea literalmente o altă limbă, care nu se recunoştea nici în mitologizarea trecutului glorios al ţării, născătoare de naţionalism autosuficient, nici în succesul capitalist-consumerist al "terapiei de şoc" post-1989 şi care-şi trăia spleenul în aerul rarefiat al drogurilor. În esenţă, acelaşi etos existenţialist şi aceeaşi libertate asumată în utilizarea limbii se regăsesc şi în piesa montată acum la Naţional. Între noi e totul bine (titlu care, în polonă, citează un vers al unei trupe punk) are în centru trei generaţii de femei, aflate la marginea cea mai de jos a societăţii: bunica parţial senilă care a prins războiul (jucată, în travesti, de Marius Manole), mama Halina (Liliana Ghiţă, colaboratoarea de excepţie a lui Afrim de la Brăila) muncind pînă la epuizare, crescută în spiritul superiorităţii poloneze şi fascinată acum de luminile pieţei libere, şi fiica ("Fetiţa metalistă" jucată de Dorina Chiriac, la prima colaborare şi cu Afrim, şi cu TNB), cea care n-a cunoscut decît sărăcia, suprapusă discursurilor despre frumuseţea Varşoviei interbelice şi "oportunităţilor" de consum inaccesibile.

Din cît poate recupera retrospectiv memoria mea, intervenţiile regizorului la nivelul textului sînt, în cazul lui Între noi e totul bine, net inferioare restructurărilor practicate în mod curent de Radu Afrim în montările lui - unul dintre motive fiind, probabil, afinitatea artistică dintre el şi Masłowska în materie de jocuri de cuvinte (iar traducerea Sabrei Daici este excepţională). Deşi ceva redistribuiri de text există - Halina e cea care-şi asumă monologul de radio despre cum la început toţi oamenii erau "poloneji". Etc. Cel puţin una dintre didascaliile piesei e inclusă textual în spectacol - intrarea mamei Halina cu o revistă de femei recuperată de la tomberon -, sub forma indicaţiilor-comentarii ale unui alt personaj, pe care Halina le "traduce" parţial sfidător, de pildă, ştergîndu-şi încălţările nu de preş, care nu există, ci de pereţi, parţial fidel şi "convenţional" redundant, redundanţă jucată de Liliana Ghiţă (de altfel, didascaliile Dorotei Masłowska nu sînt tocmai indicaţii dramaturgice clasice, ci mai curînd intervenţii narative reprezentînd un nivel secundar de familiarizare cu universul personajelor şi privirea critic-sarcastică a autoarei). Bazat pe un fel de comic clovneresc şi, mai ales în prima parte, pe un joc actoricesc accentuat teatralizat (aproape de commedia dell'arte) şi pe particularităţi de limbaj (Halina vorbeşte cu greşeli şi regionalisme, Bożena, vecina "grasă ca un porc", minunat jucată de Natalia Călin, e sîsîită, bunica-în-travesti a lui Manole molfăie excesiv cuvintele), spectacolul exploatează potenţialul de comedie gri spre neagră al unor dialoguri de realitate răsturnată. Personajele mimează conversaţii de clasă mijlocie, amestecînd autoironia şi preţiozitatea: citesc un număr vechi de-un an al revistei Nu pentru tine, vorbesc despre cum or să se ducă nici anul ăsta în vacanţă în Egipt şi se întreabă dacă au numărul de la lipsa lor de mobil, avertizînd Bożena că postul ei de "specialist în scoaterea impurităţilor sanitare în spaţii private proprii" nu-i permite să-şi bată capul cu integrame, iar Halina că slujba ei de "specialistă în deplasarea paleţilor de marfă în spaţiul magazinului prin metoda clasică fizică" o face să se scoale mai devreme decît s-a culcat. Fiecare generaţie gestionează diferit condiţia socială precară: bunica se refugiază în reverii despre minunăţiile varşoviene de dinainte de război, Halina şi Bożena compensează discursiv, cu un realism autoflagelant, în formulări baroce, în timp ce Fetiţa metalistă atinge culmi de nihilism şi sarcasm negînd şi amintirile idilizante ale bunicii, şi expectaţiile consumeriste întrupate în egală măsură de Ikea şi visul emigrării occidentale.

Familia disfuncţională a Fetiţei metaliste se intersectează cu echipa unui film cu tematică socială, deja pomenitul Calul care mergea călare, pretext pentru abordarea sarcastică a cultului artei şi artiştilor şi a obsesiei pentru implicarea sociopolitică estetizantă, care prilejuieşte alte redistribuiri de roluri / travestiuri: Marius Manole schimbă bunica pe rolul Actorului care împrăştie testosteron (şi ceva isterie), Dorina Chiriac e Regizorul, iar István Teglás e diva Monika, toată numai văluri şi trandafiraşi. Odată cu apariţia reporteriţei jucate de Florentina Ţilea, o aspirantă în industria celebrităţii care-l hăituieşte pe Actor, nivelul de absurd depăşeşte orice limită, iar comicul devine vodevilesc - şi aici aş avea un bemol pus atributului "grotesc", asociat viziunii din Între noi e totul bine în ansamblu: nu e nimic parodiant, ridicol ori caricatural în ceea ce se întîmplă pe scenă, dimpotrivă, dincolo de comic e o tristeţe profundă, iar personajele ce alcătuiesc universul Fetiţei metaliste sînt construite cu multă empatie. Pînă la urmă, e o piesă şi un spectacol, cu o doză amplă de cinism, despre "polonezul standard" şi colosala distanţă dintre imaginea aceasta standard idealizată şi realitatea dintre cei patru pereţi ai casei.

Paradoxal, Între noi e totul bine "seamănă" spectacular, dintre producţiile recente ale lui Radu Afrim, mai curînd cu Castingul dracului (care e, în esenţă, devised) decît cu Hoţii (tot de la Naţional). E remarcabilă şi comunicarea teatrală dintre actori care, cei mai mulţi, n-au jucat niciodată împreună şi care-şi echilibrează perfect prezenţa scenică (de pildă, personajul Unchiului, jucat de Cezar Antal şi care nu există ca atare în piesă, are o contribuţie mai degrabă fizică şi muzicală, însă e mereu foarte acolo), colaborarea cu scenografa Irina Moscu dovedindu-se, şi ea, creativă - sînt destule mărci vizuale à la Afrim în spectacol, însă organizarea lor e scenografic inteligentă (şi coloristic elegantă). Gratuitul poate fi unoeri foarte bine programat.

Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Pictură)
Între noi e totul bine de Dorota Masłowska
Traducere de Sabra Daici
Regia: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu / Muzică live: Cezar Antal / Sound design: Călin Ţopa / Univers sonor: Radu Afrim / Light design: Roxana Docan
Cu: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiţă, István Teglás, Natalia Călin, Cezar Antal, Florentina Ţilea.